Interviu cu Morihiro Saito Sensei, 9 Dan Aikido

Interviu realizat Stanley Pranin in 1979. Traducere din limba engleza de Andreea Laura Sima

Stanley Pranin: Au trecut noua ani de cand O-Sensei a murit si exista oricand pericolul ca ceea ce O-Sensei ne-a invatat sa se schimbe de-a lungul timpului in ceva care nu va mai putea fi considerat drept Aikido. Prin urmare, as vrea sa va intreb ce anume considerati ca puncte fundamental importante atunci cand predati. 

Morihiro Saito Sensei: Principalul este sa te concentrezi asupra  bazelor. Oamenii nu iau in serios lucrurile de baza si sunt atrasi de tehnici sofisticate. De asemenea, in zilele noastre, nu poti fi vazut ca fiind bun daca nu faci lucruri sofisticate. Altfel, un profesor nu va atrage elevi.

E gresit ca un maestru de arte martiale sa incerce sa traiasca de pe urma elevilor, predand budo. Un maestru de arte martiale nu ar trebui sa fie ingrijorat de situatia sa financiara. Altfel, va sfarsi prin a da ranguri studentilor slabi, sau daca cineva ii va aduce ceva, el ii va acorda tratament special si va fi de partea aceluia. O-Sensei obisnuia sa spuna: „Sunt ceea ce sunt pentru ca m-am antrenat din greu 60 de ani. Tu ce crezi ca poti sa faci?” Spunea asta in mod frecvent. Dar sunt multi oameni care nu inteleg ce inseamna „greu” si „usor”. „Greu” inseamna sa faci tehnica ferm, cu o miscare usoara. Dar oamenii tind sa se antreneze intr-un mod smucit. 

Iar cand trebuie sa execute tehnica “usor”, ei fac asta intr-un mod lipsit de vlaga. Miscarile usoare ar trebui umplute cu cel mai puternic ki. Oamenii nu pot sa inteleaga intelesul lui „greu” si „usor” pentru ca nu au avut contact cu O-Sensei. O-Sensei obisnuia sa spuna ca daca ar fi mers in alta parte si ar fi aratat tehnicile sale, acestea ar fi fost furate; deasemenea, mai spunea ca „tehnicile de Aikido nu sunt pentru a fi demonstrate. A raspandi Aikido este a-l preda celor devotati, care se aduna laolalta si se antreneaza impreuna. Nu inseamna sa-l arati si sa-l promovezi printre cei care nu sunt in niciun fel conectati cu aceasta arta. A raspandi Aikido inseamna a mari numarul celor cu adevarat devotati.” 

Astfel, la demonstratii, O-Sensei facea intentionat acele tehnici pe care nimeni nu le-ar fi inteles. Dar ele contineau esenta Aikido-ului. Cei care nu practicasera sistematic incepand cu bazele, nu le-ar fi inteles si doar ar fi imitat tehnicile demonstrate de O-Sensei. Astfel, Aikido a devenit treptat deplasat fata de centrul sau. Situatia nu are remediu pentru ca punctul de plecare al Aikido-ului a devenit neclar. Aikido corect este dificil. Sunt multe zile nefericite. Nimic nu este placut la inceput. 

Dar avand asta la baza pana la urma devine placut. Prin antrenament intens poti ajunge sa te bucuri de Aikido. Precum unii oameni se bucura unul de altul la inceput si le este mai greu mai tarziu. O persoana precum Hidaka Shihan care s-a retras la Iwate sa se antreneze este un om remarcabil. Asadar, retrage-te si devoteaza-te exercitiului zilnic, observand acele lucruri spuse de O-Sensei. Antreneaza-te asa cum s-a antrenat O-Sensei insusi in Iwama. In orice situatie, pentru a practica perfect Aikido, studiaza-l pe O-Sensei. 

Din fericire, il visez des pe O-Sensei. Asa cum domnul Abe a spus in scrisoarea lui nu ar trebui sa il uitam pe O-Sensei. Dar in cazul vostru, al practicantilor actuali, nu este nimic de facut. Daca cel putin cei care au fost antrenati de O-Sensei il respecta si ii pastreaza amintirea vie, isi vor aminti intotdeauna cuvintele lui dojenitoare. In acest fel greselile pot fi usor corectate si cuvintele lui se vor intoarce intotdeauna. Cine il uita pe O-Sensei va continua conform vointei proprii si O-Sensei nu va mai aparea. 

Daca o persoana a continuat mult timp in acest fel, nu mai este cale de intoarcere. Si daca dintr-o data se opreste din a preda in modul lui propriu dupa ce a predat in acest fel mult timp, oamenii il vor intreba: „Este fals ceea ce ne-ai invatat?”. Kokyuho este inclus in bazele pe care le-a predat O-Sensei, iar ki-ul este in kokyuho insusi, dar nu exista kokyuho in ki. Ki-ul este in kokyuho. 

De cand m-am antrenat in Iwama nu pot sa predau decat conform modului in care ne-am antrenat aici. Deci acesta este modul in care am predat. Prin urmare, bazele pe care O-Sensei le-a sadit in mine, desi sunt foarte greu de invatat, trebuie sa fie invatate in acelasi mod de toata lumea. Cei care persevereaza vor accede in final la adevarata intelegere. Sunt mai multe feluri de elevi. Unii gasesc la moda sa vina pana la dojo, carand un „gi” pe umar. 

Altii nu dau nici o importanta antrenamentului, dar gasesc reconfortant si racoritor ca o Coca-Cola faptul ca profesorul lor face un ukemi splendid pentru ei, desi nu stiu inca sa proiecteze. Iar altii pur si simplu vor sa devina puternici. Nu vor niciun rang, vor doar sa fie puternici. Pe de alta parte, sunt oameni care vor sa isi obtina rangul dan. Exista aceste doua tipuri extreme. Asa ca sunt destui oameni care nu mai vin deloc dupa ce si-au obtinut dan-ul. 

Sunt foarte multe feluri de elevi. Cei mai buni sunt cei care nu sunt lacomi… Astfel de oameni au si un spirit altruist. Sunt si politicosi. Oamenii politicosi sunt vigilenti. Cand devii vigilent, devii in mod natural curtenitor. Eu cred ca practicantii de arte martiale de scoala veche erau astfel. 


Morihiro Saito Sensei, 9 Dan Aikido
O’Sensei & Morihiro Saito Sensei, 9 Dan Aikido

Stanley Pranin: Saito Sensei, ii invatati pe elevii dumneavoastra pas cu pas, tehnicile importante de la baze pana la „ki no nagare” cu multa rabdare. Instructiunile dumneavoastra sunt asa de usor de urmarit incat pana si elevii straini care nu stiu niciun cuvant in japoneza pot sa inteleaga perfect. Cum ati dezvoltat aceasta tehnica de predare? 

Morihiro Saito Sensei: Datorez asta lui O-Sensei. Am fost asaltat si dojenit in mod repetat de O-Sensei si astfel am invatat. 

Morihiro Saito Sensei
O’Sensei & Morihiro Saito Sensei
Morihiro Saito Sensei
Morihiro Saito Sensei

Stanley Pranin: Este ca si cum ati fi primit doctoratul in pedagogie la o universitate americana… (rasete) 

Morihiro Saito Sensei: O-Sensei a facut asta pas cu pas. Eu doar incerc sa imi insusesc aceasta metoda prin studiu serios si sa ii fac pe altii sa inteleaga. Asa ca totul se datoreaza invataturilor fondatorului, Ueshiba O-Sensei. Pentru ca urmez invataturile lui O-Sensei, elevii mei ma apreciaza, asa ca le spun tuturor elevilor avansati sa il studieze pe O-Sensei. 

Stanley Pranin: Antrenamentul cu jo si bokken sunt aspecte importante ale Aikido. Cu toate acestea, printre multii profesori de Aikido, sunt unii care din diverse motive nu au experimentat suficient cu ken si jo. Cum credeti ca poate fi rezolvata aceasta problema?

Morihiro Saito Sensei: O-Sensei a explicat Aikido pornind de la sabie. Obisnuia sa spuna intotdeauna: „Tu! Adu un bokken! E asa! E asa!”. Si explicatiile lui de „tai no henka” (intoarcerea corpului) si miscarile care se impletesc cu sabia, toate au inceput cu sabia. Ceea ce fac este in concordanta cu ceea ce am fost invatat la randul meu. Ken-ul (sabia) si jo-ul sunt indispensabile. Pentru a practica Aikido trebuie sa luam in considerare intotdeauna ca folosim o lama adevarata de sabie sau ca ne aflam intr-o situatie de unul contra mai multi manuind arme reale. 

Fara asta nu este Aikido. Cand folosesti sabia, o miscare libera a corpului este necesara in eventualitatea in care lama sabiei este rupta sau esti la distanta de sabia ta. O postura din care poti ataca in orice moment este necesara. Este nevoie de pregatire mentala. Aikido are propriile miscari ale corpului, astfel, daca nu ai in minte sabia, invariabil vor fi deschideri in miscarile corpului tau. O sabie poate sa taie prin simpla atingere. Desi karate poate sa sparga zece placi, un cutit taie doar cu o usoara atingere. Ken si jo sunt esentiale in Aikido. Prin studiul interrelationarii lor nu se fac miscari inutile. 

De aceea trebuie sa folosim o sabie care reflecta miscarile corpului si viceversa, miscari ale corpului care sa reflecte miscarile cu sabia. Din aceleasi miscari de baston si cutit se nasc tehnici foarte rapide. Toate sunt la fel. Toate sunt intercorelate. Astfel, O-Sensei obisnuia sa puna pe cineva sa ii aduca sabia si demonstra o miscare spunand „Vino si loveste-ma! E asa. Vino si prinde-ma! E asa.” Vorbind la modul general, facea remarci precum urmatoarea: „Totul este una. Toate sunt acelasi lucru.” Ne-a invatat in acest fel. 

Eu doar ii urmez exemplul. Nu vreau sa fac caz de acest lucru. Daca voi, elevii, apreciati invataturile mele, trebuie sa ii multumesc lui O-Sensei. Asadar voi studia mai mult, pentru ca elevii mei sa se bucure si mai mult. Toti il vor privi pe O-Sensei cu si mai multa admiratie. 

Stanley Pranin: Se pare ca exista japonezi care cred ca strainii nu vor fi niciodata capabili sa inteleaga esenta Aikido. Eu insumi fiind strain, daca acest lucru este adevarat, m-as simti extrem de descurajat, iar universalitatea si autenticitatea acestei arte martiale, Aikido, ar fi puse sub semnul intrebarii. Dv. ce parere aveti?

 Morihiro Saito Sensei: Cei care gandesc in acest fel sunt tocmai cei care nu sunt in stare sa predea. Si pentru ca nu pot sa predea Aikido corect, creeaza acest tip de situatie, pentru a-si ascunde carentele. Eu sunt impotriva acestui lucru. Cred ca Aikido va fi reimportat in Japonia in viitor. Toate aspectele autentice ale Aikido vor fi duse in tari straine. Toti strainii vor aduce inapoi Aikido-ul autentic. Cred ca in viitor japonezii vor merge in tari straine pentru a invata Aikido. Asa ca ii rog pe elevii mei japonezi: „Veniti sa va antrenati atat timp cat sanatatea si circumstantele de munca va permit si aveti grija de elevii mai tineri in timp ce voi va antrenati – va rog sa faceti tot posibilul pentru a fi asistentii mei.”

In mod constient si asumat incerc sa fiu foarte rabdator cu elevii straini, pentru ca ei sa nu creada asemenea nonsensuri, cum ca „strainii nu pot invata Aikido”. Este cu adevarat absurd. Din punct de vedere al scolii Iwama, putini oameni inteleg Aikido la fel de bine ca strainii. Aproape toti strainii care vin la Iwama inteleg Aikido si rezultatul este clar manifestat in vietile lor. In ceea ce priveste atitudinea lor asupra vietii si antrenamentului, am asteptari mari si un respect pentru straini. Altfel, nu m-as referi la ei ca membrii ai familiei, as mentine o distanta in ceea ce ii priveste. Este absurd. Aceasta este o intrebare trista, daca as putea spune asa… 

Nu mi-am imaginat niciodata ca mi se va pune o asemenea intrebare. Cei care vin la Iwama sunt cu totii oameni minunati. Iat-o, de exemplu, pe Pat (Hendricks). Asa ca eu spun ca daca situatia prezenta continua, cel putin tehnicile autentice pe care eu le-am invatat vor fi cu totul duse in America. Cand asta se va intampla si cand eu nu voi mai putea preda, voi spune noilor elevi: „Mergeti in America sa invatati.” Acesta e gandul meu. Cei care sunt nerabdatori sa studieze intr-un loc ca acesta, gatind pentru ei insisi, fara televizor sau radio, sunt cei care inteleg cel mai bine. 


Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2012/11/interviu-cu-morihiro-saito-sensei-9-dan.html?

Interviu cu Koichi Tohei, 10 dan Aikikai (fragmente)

Interviu realizat Stanley Pranin in 1995 – 1996. Traducere din limba engleza de Daniel Forga

Stanley Pranin: Care este cel mai important lucru pe care l-ati invatat de la Morihei Ueshiba?

Koichi Tohei Sensei: Felul in care multi vorbesc in ziua de azi despre Ki tinde catre lucruri oculte, dar eu personal va garantez ca nu am facut niciodata nimic de acest gen. Multe din lucrurile despre care vorbea Ueshiba Sensei insa aveau aceasta coloratura.

In orice caz, am inceput sa practic aikido pentru ca am gasit in Ueshiba Sensei un maestru care a desavarsit arta relaxarii totale. De fapt, tocmai pentru ca era atat de relaxat putea genera atat de multa forta. Am devenit elevul lui cu intentia clara de a invata acest lucru de la el. Ca sa fiu sincer, nu am ascultat niciodata prea atent ce a avut de zis.

Stanley Pranin:Sensei, aratati foarte bine pentru o persoana care urmeaza sa implineasca 76 de ani. Asa a fost intotdeauna?

Koichi Tohei Sensei: Nu. In copilarie am fost destul de firav. Tatal meu spunea ca trebuie sa ma intaresc fizic si m-a determinat sa incep judo, pe care el il practise la universitatea Keio. M-am antrenat serios si pana la urma am devenit intr-adevar mai puternic, dar dupa ce am inceput programul preuniversitar la Keio m-am imbolnavit de pleurezie si am fost nevoit sa fac pauza un an.

Neputand indura ideea ca voi pierde ceea ce am dobandit atat de greu, am inlocuit antrenamentul de judo cu alte forme de antrenament, precum zazen (座禅, meditatie din asezat) si misogi (禊, purificare). Mi-am jurat sa nu mai permit fortei mele sa ma paraseasca chiar daca acest lucru o sa ma omoare. Faptul de  a-mi face griji pentru sanatatea mea si de a trai ca un semi-invalid nu avea cum sa ma ajute sa ma recuperez, asa ca am zis – la dracu, o sa ma arunc cu disperare in antrenament indiferent de consecinte – daca mor, mor. Aikido a fost o parte din acest antrenament de care vorbesc. M-am focusat asupra faptului de a-mi intari organismul, si intr-un fel sau altul la un moment dat razele X au aratat ca pleurezia a fost complet eliminata. In mod miraculos, m-am insanatosit.

Desi aceste idei nu imi erau foarte clare, intr-un fel intuisem deja ca de fapt mintea si spiritul meu (心, kokoro) erau cele care mi-au motivat corpul. Mi-am dat seama ca atitudinea ta interioara este importanta. Boala fizica este in regula (chiar daca nu e dezirabila), dar faptul de a permite bolii sa se extinda catre spirit este inacceptabil.

In japoneza, daca trupul sufera in vreun fel, spunem yamai sau byo (病), care inseamna pur si simplu “boala”; dar daca problema se extinde catre spiritul sau, o numim byoki (病気). Asadar, chiar daca trupul meu este afectat de vreo boala, nu trebuie sa permit acesti lucru sa se extinda spre energia mea interioara, spre ki. Daca mintea e sanatoasa si spiritul e puternic, trupul le urmeaza.

Dupa ce m-am refacut, m-am intors la clubul de judo, dar nu am reusit sa gasesc motivatia pe care o avusem initial la antrenament. Un aspect a fost cu siguranta faptul ca judo accentueaza in mod inevitabil pregatirea fizica intensa inainte de a aborda chestiuni de ordin mental sau spiritual. In gandirea mea insa, tocmai mintea este cea care misca corpul, si din acest motiv antrenamentul ar trebui sa plece de acolo.


Morihei Ueshiba Koichi Tohei - Sankyo
Morihei Ueshiba Koichi Tohei – Sankyo

Stanley Pranin: Cand ati inceput sa practicati la Ueshiba Dojo?

Koichi Tohei Sensei: Cred ca prin 1940. Kisaburo Osawa a venit cam la o saptamana dupa mine. Ma gandeam la judo, si cat de trist poate fi daca eu ma antrenez cateva saptamani singur, revin la dojo si dau cu toti de pamant. Ma gandeam: “De ce sa imi pierd vremea cu asa ceva?” Acesta a fost momentul in care l-am intalnit pe Ueshiba Sensei. Shohei Mori, unul din practicantii mai avansati decat mine la clubul de judo, care lucrase la Caile Ferate Manciuriene, mi-a povestit despre un maestru cu o forta extraordinara, si m-a intrebat daca vreau sa-l cunosc. Apoi mi-a dat o scrisoare de recomandare, si evident ca m-am dus.

Ueshiba Sensei era plecat cand am sosit eu la dojo, si am fost intampinat de catre un uchideshi pe nume Matsumoto. L-am intrebat, cam cu ce se mananca aikido. El mi-a raspuns, “da-mi mana si iti arat.” Banuiam ca o sa incerca sa imi aplice vreo tehnica, asa ca i-am dat mana stanga. Fiind dreptaci, mi-am pastrat mana mai puternica in rezerva, in caz de nevoie. El m-a prins de mana si mi-a aplicat un nikyo taios. Nu ma incordasem deloc, asa ca am simtit o durere agonizanta. Sunt sigur ca m-am albit la fata, dar nu aveam de gand sa ma dau batut, asa ca am indurat cat de mult am putut. Dupa care i-am tras un pumn cu mana dreapta, l-am naucit si mi-a dat drumul.

Deja incepusem sa ma gandesc ca daca asta e aikido, as putea sa o las balta si sa plec acasa. Chiar atunci s-a intors si Ueshiba Sensei. I-am aratat scrisoarea de recomandare, la care el a facut “Ah da, de la d-l Mori…” Apoi, cu titlu demonstrativ, a inceput sa il arunce prin dojo pe unul din elevii interni mai robusti.

Mi s-a parut coregrafiat ce face acolo, pana cand Ueshiba Sensei mi-a zis sa imi dau haina jos si sa il atac. Am luat o postura din judo si am avansat catre el ca sa il prind. Spre marea mea surprindere, m-a aruncat atat de rapid si de usor, ca nici nu am avut timp sa imi dau seama ce s-a intamplat. In clipa aceea am stiut ca asta vreau sa fac. I-am cerut permisiunea sa incep antrenamentele, si de atunci am inceput sa merg in fiecare zi.

Antrenamentul mi s-a parut foarte misterios la inceput, si muream de curiozitate sa stiu cum erau aplicate tehnicile, sau ce le facea sa functioneze. Cand cineva foloseste forta ca sa te doboare, exista intotdeauna ceva de care te poti agata sau sprijini pentru a reactiona. Dar atunci cand cineva nu face nici un efort special, si tu tot esti pus la pamant, e deja alta poveste! M-am gandit, “E ceva autentic, aici e de mine.”

La inceput nu aveam nici cea mai vaga idee ce se intampla. Pana si elevii de liceu reuseau sa dea cu mine de pamant fara efort. Parandu-mi-se ciudat, am inceput sa ii prind cu si mai multa putere. Evident ca asa ma aruncau si mai usor.

In acelasi timp imi continuam antrenamentul la Ichikukai (一九会). Obisnuiam sa stau acolo peste noapte, unde practicam zazen si misogi. Antrenamentul era focusat pe faptul de a dobandi o stare de iluminare in care trupul si mintea devin absolut libere, capabile sa se miste in mod neingradit. Era epuizant, iar dupa asta ma grabeam sa ajung la antrenamentul de aikido, desi eram deja mort de oboseala. Spre surprinderea mea, am descoperit ca persoane care inainte ma aruncau cu usurinta, acum erau complet incapabili sa o faca. Mie in schimb nu imi lua prea mult efort sa ii pun la pamant. Toata lumea avea impresia ca se intampla ceva ciudat si spuneau lucruri precum, “Ce se intampla cu Tohei?! El lipseste de la antrenament si vine inapoi mai puternic decat era inainte!”

E dificil sa arunci un adversar daca a renuntat la forta, si in acelasi timp devine mai usor pentru el sa te arunce. M-am gandit la Ueshiba Sensei si mi-am dat seama ca intr-adevar el era mereu relaxat cand facea aikido. Atunci am inteles ce insemna de fapt sa te relaxezi.

Am continuat sa fac progrese in aikido, pe masura ce continuam sa practic misogi si zazen. Dupa vreo sase luni am fost trimis sa predau in locuri precum Academia Militara de Politie din Nakano sau Scoala Privata (塾, juku) Shumei Okawa. Nimeni in afara de Sensei nu ma putea dobori. Mi-a luat cam jumatate de an ca sa ajung la acest nivel, deci am impresia ca cine are nevoie de 5 ani sau 10 se misca prea incet. Chiar si acum, majoritatea se chinuie sa invete tehnici, dar eu invatam despre Ki de la bun inceput.

Tohei Koichi, Hawaii, c. 1953
Koichi Tohei asistat de Terry Dobson – Tokyo 1962

Stanley Pranin: Cand credeti ca a desavarsit Ueshiba Sensei “arta relaxarii”?

Koichi Tohei Sensei: Cred ca atunci cand traia in Ayabe si era puternic preocupat de religia Omoto-kyo si de practicile lor mistico-ascetice. Ueshiba Sensei adesea ne povestea cum intr-o zi stand pe marginea unei fantani dupa un antrenament a avut o epifanie subita, cand a realizat ca trupul lui a devenit invincibil. Putea intelege cu claritate semnificatia sunetelor emise de pasari, insecte si tot ce mai era in jur. Se pare ca acea stare a durat cam 5 minute, dar cred ca atunci a devenit un maestru in acest sens. Din pacate, intotdeauna vorbea despre aceasta experienta folosind termeni religiosi, incomprehensibili.

Cand esti tinut la pamant cu fermitate, acea parte a corpului nu se mai poate misca. Tot ce poti sa faci este sa incepi miscarea dintr-o parte a corpului ramasa libera, si singurul mod in care poti face asta este sa te relaxezi. Chiar daca adversarul te tine cu toata forta, tot il poti arunca daca esti relaxat atunci cand faci proiectarea. E un lucru pe care am avut ocazia sa il experimentez pe pielea mea atunci cand am fost in Hawaii, iar cand m-am intors in Japonia si m-am uitat din nou la modul in care se misca Ueshiba Sensei, mi-am dat seama ca el intr-adevar aplica tehnicile dintr-o postura stabila, dar foarte relaxata. Pe cand eram elevul lui Ueshiba Sensei invatam in paralel cu Tempu Nakamura. El e cel care m-a invatat ca “mintea misca corpul.” Aceste cuvinte m-au lovit ca un tunet si mi-au deschis ochii in raport cu tot ce tine de aikido.

Ueshiba Sensei era o persoana care demonstra ce inseamna sa existi intr-o stare relaxata, sa detii Ki adevarat, sa ai un trup si o minte unificate. Postura sa corporala era solida ca piatra, nu puteai sa-l clintesti oricat trageai de el sau il impingeai. Cu toate acestea, ma arunca fara efort, fara sa-mi dea impresia ca ar recurge in vreun fel la forta. Am fost șocat sa constat ca un astfel de om exista pe lume. Mai mult decat orice altceva, Ueshiba Sensei m-a invatat ca postura relaxata este cea mai puternica. El insusi era dovada vie a acestui fapt.

Nu cred ca mai exista astfel de indivizi pe lume la ora actuala. Aceasta calitate a lui, pe care a dobandit-o dupa indelungi si chinuitoare cautari este ceea ce ar trebui sa lasam mostenire generatiilor urmatoare, nu povestile care spun ca smulgea copaci din pamant cu mainile goale si alte bazaconii. (…)
Ueshiba Sensei nu a permis niciodata shiai ( 試合 – meci, competitie). Intr-o lupta reala scopul este sa il scoti din lupta pe celalalt, sa il faci complet incapabil de riposta; daca nu faci asta, nu poti spune ca ai castigat. Pe de alta parte, meciurile moderne sunt guvernate de reguli stabilite de dragul sigurantei practicantilor, iar victoria sau infrangerea sunt decise in acest context.

Astfel de meciuri sunt sporturi, nu shiai in adevaratul sens al cuvantului. Judo, de exemplu, a fost gandit asa incat sa te poti ridica de pe saltea, indiferent de cate ori te arunca celalalt. Acest lucru e posibil doar pentru ca judo e un sport. In realitate nu s-ar intampla asa ceva.

In trecut, shiai insemna fie sa omori adversarul, fie sa il ranesti atat de rau incat sa nu mai poata riposta. Altfel, meciul era considerat neterminat, si nu puteai spune clar cine e victorios.

Budo nu include astfel de meciuri prin natura lui. Daca te uiti atent la ideogramele chinezesti, vei vedea ca budo inseamna de fapt “calea de a opri armele.” Pui jos arma, iar celalalt o pune jos la randul lui. Cu alte cuvinte, scopul nu este faptul de a invinge sau vatama oamenii. Adevaratul budo inseamna sa te perfectionezi pe tine insuti, sa iti depasesti limitele, sa te desavarsesti ca individ, nu sa ii omori pe ceilalati. E un lucru pe care Ueshiba Sensei l-a spus de multe ori.

Pentru a ne misca in siguranta si a proteja viata, trebuie sa stabilim reguli. Dar faptul de a decide victoria sau infrangerea pe baza unor asemenea reguli ne plaseaza automat in contextul sporturilor. Ueshiba Sensei in schimb a spus clar si raspicat toata viata ca Aikido este Budo, nu sport.

Sensei era de neclintit, ca o stanca, dar in acelasi timp total relaxat – iar combinatia asta il facea foarte puternic. El desavarsise relaxarea integrand-o complet in corpul lui. Daca nu aveam sansa sa il intalntesc pe Ueshiba Sensei, probabil ca as fi trait toata viata fara sa stiu ceva despre acest nivel de relaxare. Ii sunt foarte recunoscator pentru asta.


Interviul integral in limba engleza poate fi gasite pe site-ul:

 

Interview with Koichi Tohei, by Stanley Pranin

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2015/01/interviu-cu-koichi-tohei-10-dan-aikikai.html

Interviu cu Gozo Shioda, 10 dan Aikido (fragmente)

Interviu realizat Stanley Pranin. Traducere din limba engleza de Daniel Forga

Stanley Pranin: Ce impresie v-a facut Ueshiba sensei cand l-ati vazut prima oara?

Gozo Shioda Sensei: Sincer, mi s-a parut ca totul este fals, pre-aranjat. Cand a terminat demonstratia, mi-a spus: “Shioda, ataca-ma!” Eu l-am intrebat, “Ce ati vrea sa fac? Cum sa va atac?” La care el a spus, “Fa ce vrei. Ataca-ma cum vrei.” Aveam gradatia de 3 dan in Judo pe atunci, iar O-Sensei era ceva mai scund decat mine. Era lat in spate, dar scund. Asa ca m-am dus spre el si am incercat sa il lovesc cu piciorul cat am putut de tare. Exact in clipa in care ma asteptam sa il lovesc, m-am trezit proiectat, si m-am lovit cu capul de pamant: “zdrang!” Pe masura ce privirea mi se incetosa, am mai apucat sa spun, “Ma dau batut, m-ati invins.” A doua zi m-am inscris si am inceput antrenamentele. 

Gozo Shioda Sensei: Asa era pe atunci. In acele zile, Ueshiba sensei era intr-adevar foarte strict. Aveai nevoie de o recomandare de la doua persoane care garantau pentru tine, ca sa poti deveni membru la dojo. In cazul meu, tatal meu si directorul au fost girantii. Acest lucru se petrecea acum aproape cincizeci de ani!

Gozo Shioda Sensei: Sensei il lua de multe ori pe d-l Futaki ca partener si i-a dat o sabie. Batranul taia, iar sensei facea eschiva mereu catre dreapta. D-l Futaki a observat probabil acest lucru, si la un moment dat l-a atacat tocmai pe acea parte. De aceasta data Ueshiba sensei a ramas locului fara sa se miste, si a spus “Ce faci, Futaki sensei?” Futaki a mormait ceva, cum ca a fost o greseala din partea lui. A fost un episod foarte amuzant. 

Gozo Shioda Sensei  10 Dan
Gozo Shioda Sensei

Stanley Pranin: Ne puteti spune cam in ce masura l-a influentat Sokaku Takeda pe Ueshiba Sensei din punct de vedere tehnic?

Gozo Shioda Sensei: Daito-ryu era o forma de lupta autentica, de pe vremea cand razboinicii purtau armuri si luptau pe viata si pe moarte. Este extrem de taios si sever. Dar in multe privinte e complet nefiresc, ne-natural. Cred ca puteti spune ca Ueshiba Sensei “a dat jos armura” si a modificat tehnicile. Ce am invatat noi este, fara doar si poate, Ueshiba-ryu. Daito-ryu este ceva diferit. Dar putem spune ca radacinile Aikido sunt in Daito-ryu. 

Stanley Pranin: Inainte de razboi, Ueshiba sensei era o personalitate cunoscuta in lumea artelor martiale? 

Gozo Shioda Sensei: Bineinteles. Toata lumea il respecta. 

Stanley Pranin: Am auzit ca tehnica lui de sabie a fost criticata destul de dur, pentru ca era mai neobisnuita. 

Gozo Shioda Sensei: Bineinteles, eram epuizat. Japonia abia incepea sa se refaca dupa razboi. Economia se punea incet in miscare, oamenii aveau inca greutati de depasit, nu aveam decat mancare simpla, orez si supa. E posibil. Dar experienta era diferita cand traiai si te antrenai impreuna cu el. Sensei facea intotdeauna ce era mai adecvat in situatia data. Nimic nu era cu adevarat fix, batut in cuie; facea ceea ce era indicat in acel moment. Pentru un practicant obisnuit de kendo, nimic nu putea fi mai straniu. Cred ca acesta e motivul pentru care si-a atras anumite comentarii negative. Dar, cum spuneam, sensei facea totul in functie de timp, loc si situatia data. 
Spre exemplu, faimoasa scoala de sabie Yagyu, contine o serie intreaga de forme (kata) de antrenament traditionale. In raport cu acestea, ceea ce facea O-Sensei parea amorf, lipsit de forma. Tehnica de sabie a lui sensei se modifica in functie de moment si situatie, si acesta era singurul scop al antrenamentului.

Stanley Pranin:Care este experienta cea mai memorabila din perioada acelor ani?

Gozo Shioda Sensei: Trebuie sa fi fost episodul in care actualul imparat (Hirohito) si-a dorit sa vada o demonstratie de aikido. Pe atunci, amiralul Takeshita era consilier imperial. In acelasi timp era reprezentant oficial al Kobukan dojo. Cand a auzit ca imparatul vrea sa ii vada arta, Morihei sensei a exclamat: “Nu pot aratat imparatului o minciuna!” Stiti la ce se referea? Daca O-sensei ducea tehnica pana la capat, partenerul de antrenament ar fi fost omorat. Asa incat ar fi fost o “minciuna” ca partenerul sa se ridice de jos dupa ce a fost doborat, iar O-Sensei a refuzat sa arate asa ceva. Cand amiralul Takeshita a relatat imparatului raspunsul lui Ueshiba sensei, acesta a spus: “Nu face nimic! Vreau sa vad aceasta minciuna!”
Vreme de zece zile inainte de demonstratie, O-Sensei suferea de icter. Vomita intr-una si abia daca a mancat ceva. Se simtea atat de rau incat vomita pana si apa. Yukawa si cu mine am fost alesi sa il insotim. In ziua demonstratiei, masina care trebuia sa ne duca sosise, dar Sensei nici nu era in stare sa se miste, de vreme ce nu mancase nimic atata timp. A fost nevoie de amandoi doar ca sa il imbracam cu kimono-ul. L-am intrebat daca se simte in stare sa mearga, dar el a raspuns ca va merge asa cum a promis. Asa ca l-am urcat impreuna in masina, si am plecat spre locul demonstratiei. 
La acea demonstratie, Yukawa trebuia sa ii fie uke lui O-Sensei primele douazeci de minute, dupa care urma sa intru eu pe tatami pentru inca douazeci de minute pentru a demonstra cu arme, bokken etc. Am ajuns la vestiar si l-am ajutat pe Sensei sa isi puna uniforma de antrenament. Ei bine, n-as zice ca era pe moarte, dar cand l-am vazut cum se chinuie si schiopateaza, mi-am zis ca nu are cum sa duca demonstratia la bun sfarsit. In fine, pana la urma l-am carat impreuna pe hol, de-a lungul a ceea ce se numeste hanamichi, ca iesirea ce duce spre ring la luptele de sumo, unde initial nu poti fi vazut de spectatori. In acest timp, Sensei se tinea de noi, incat ziceai ca acolo o sa isi dea duhul. Ei bine, am fost socat sa il vad pe sensei indreptandu-si spinarea si pasind hotarat de unul singur, atunci cand a zarit din departare familia imperiala. 
Exista acest lucru, numit forta spirituala. Si-a indreptat spatele cum ai face-o de obicei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Yukawa urma sa ii fie uke vreme de douazeci de minute, dar noi stiam ca conditia fizica a lui sensei este foarte proasta, asa incat atunci cand a venit vremea demonstratiei, Yukawa nu a atacat cu toata forta. Ueshiba sensei a dat cu el de pamant atat de tare incat aproape ca i-a rupt mana. Acesta a inceput sa se vaite de durere, si a trebuit sa se retraga din demonstratie. Asta se intampla dupa  vreo 15 secunde de la inceperea demonstratiei! Asa ca pentru restul de patruzeci de minute, i-am luat eu locul. A fost absolut oribil! Eram epuizat. Patruzeci de minute nu l-am auzit decat pe O-Sensei spunand: “Vino incoace! Treci aici!” In vreme ce ma arunca de colo-colo. 
Pana la urma s-a terminat, Sensei s-a retras catre hanamichi, iar cand familia imperiala a disparut din campul vederii, s-a prabusit din nou la pamant ca un bolovan! Era complet epuizat, si mi-a luat mult timp sa il imbrac din nou in kimono. Aveam impresia ca o sa moara! Eu insumi eram atat de obosit ca abia mai puteam gandi. Dupa ce ne-am intors si totul s-a terminat, am cazut bolnav la pat cu febra, si trei zile nu m-am mai ridicat de acolo. 
Cred ca aceasta a fost cea mai remarcabila intamplare la care am fost martor. Asta a fost in 1941. Dupa acest episod am parasit Japonia. 

Gozo Shioda Sensei: Aveam senzatia ca sensei este posedat de kami. Parea capabil sa inteleaga orice. L-am intrebat mai tarziu cum a invatat naginata atat de repede, iar el a raspuns ca Ushiwakamaru a coborat de pe altar si l-a invatat totul. In acest sens, cu siguranta era neobisnuit. Avea puteri telepatice cu totul iesite din comun.
Cu alta ocazie, sensei mi-a dat un evantai de otel si mi-a zis, “Daca ma prinzi vreodata nepregatit, loveste-ma cu asta! Daca ma poti lovi, iti dau licenta de instructor pe loc.” La ceva timp dupa, cand calatoream cu trenul, sensei si-a strans picioarele sub el si s-a culcat. “Aha! Acum e momentul!” mi-am zis, si am ridicat mana, dar in acel moment ochii lui sensei s-au deschis brusc. “Am fost avertizat de kami ca Shioda vrea sa ma loveasca in cap. Nu ai face asa ceva maestrului tau, nu-i asa?” Sensei pur si simplu nu putea fi invins! 

Gozo Shioda Sensei: O-Sensei stia totul dinainte. La un moment dat, la o petrecere, sensei era in capatul celalalt al incaperii vorbind cu cateva persoane. Noi, elevii lui, stateam deoparte si discutam, zicand ceva de genul: “Pun pariu ca daca mergem acum la sensei sa il cotonogim si sarim gramada pe el din spate, nu are nici o sansa”. In acel moment, sensei s-a intors din celalat capat al camerei si s-a uitat incruntat catre noi. La asta ma refer cand zic ca intelegea tot. Iar lucruri de genul asta se intamplau tot timpul.

Stanley Pranin: Ne puteti spune ce credeti despre aikido-ul practicat la ora actuala in lume?

Gozo Shioda Sensei: Noi, cei care facem parte din vechea garda, am fost instruiti de O-Sensei intr-o perioada in care el era inca in putere, chiar si la nivel fizic, nu doar spiritual. Dar numai el era in stare sa execute tehnica fara sa recurga la forta. Chiar daca iti spune cineva sa nu recurgi la forta, tot nu o poti face. Exista un stadiu, care trebuie parcurs, in care trebuie sa pui toata forta de care esti in stare in tehnica. Aceste lucruri evolueaza ulterior, de la sine, catre ceea ce numim aiki.


Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2016/01/interviu-cu-gozo-shioda-10-dan-aikido.html

Interviu cu Michio Hikitsuchi Shihan (10 Dan Aikido Aikikai)

Tradus din limba japoneză în limba engleză de Aya Nishimoto. Tradus din limba engleză în limba română de Daniel Forga

Laurin Herr & Tim Detmer: Când l-ați întâlnit pe O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan: Kubo Sensei, care era unul din primii discipoli ai lui O-Sensei, l-a invitat pe acesta să vină din Shingu la Tanabe, iar O-Sensei preda Aikido în depozitul firmei Pacific Ocean Sake Brewing. L-am întâlnit pe O-Sensei la Shingu cam opt ani mai târziu. Aveam 14 ani, asta se întâmpla acum 65 de ani. Cred ca a fost destinul meu să îl întâlnesc pe O-Sensei. Înainte ca noi să ne fi născut, Divinitatea (jp., Kami) înțelesese că noi urma să ne întâlnim și să avem o relție de la părinte la copil. Deși eram elevul lui, întotdeauna l-am privit pe O-Sensei ca pe tatăl meu.

Laurin Herr & Tim Detmer: Ați studiat alte arte marțiale înainte de a-l întâlni?

Michio Hikitsuchi Shihan: Tatăl meu a murit pe când eu aveam doar doi ani, mama mea când aveam șapte. Am fost adoptat de bunicii mei, iar bunica mea dinspre mamă, care era instructor de naginata (halebardă specific japoneză, n. tr.), m-a îndemnat să studiez Judo și Kendo. Am început să practic Kendo la vârsta de nouă ani, în clasa a doua. În aceeași perioadă, O-Sensei se afla într-o vizită în Shingu și preda în depozitul de care vorbeam. Pe vremea aceea nu preda Aikido în mod public. Nu era considerat un lucru pe care îl poți arăta oricui. Trebuia să ai cinci recomandări dacă voiai să faci parte din elevii lui O-Sensei. Nu oricine putea studia Aikido.

Laurin Herr & Tim Detmer:  Care a fost prima dv. impresie legată de Aikido?

Michio Hikitsuchi Shihan: Era un mister. Nimeni nu părea să recurgă la efort, și totuși erau capabili să își proiecteze partenerii cu ușurință. Ce lucru misterios! La început credeam că totul este coregrafiat, aranjat dinainte. Deși studiam intens Judo și Kendo la vremea respectivă, am ajuns la concluzia că această formă de cale marțială, în care totul era decis deja de la primul contact, trebuie să fie adevăratul Budo. Mi-am dat seama că era ceva foarte diferit de lucrurile pe care le făcusem până atunci, și că propria mea cale marțială trebuia să arate la fel. În acel moment O-Sensei mi-a spus, “Te-ai născut pentru a practica Budo. Te rog să practici Aikido.” (De fapt, la vremea respectivă el numea disciplina sa “Aiki Budo.”) Ca puști în vârstă de 14 ani, nu voiam să fac altceva decât Aikido, să mă dedic total acestei practici. Cu toate acestea, pe vremea aceea nimeni nu preda Aikido copiilor. Doar persoanele de la 25 de ani în sus erau admise. Cred că am fost primul copil care a început să practice Aikido.

Michio Hikitsuchi Shihan
Michio Hikitsuchi Shihan

Laurin Herr & Tim Detmer: Cum vă simțeați când O-Sensei vă vorbea?

Michio Hikitsuchi Shihan: Mă simțeam foarte recunoscător. Eram singurul adolescent acceptat de O-Sensei drept discipol. Mi-a spus că destinul meu era să studiez Budo, și că Aikido era adevăratul Budo japonez.

Laurin Herr & Tim Detmer: Ce vă amintiți despre prezența fizică a lui O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan:La vremea aceea O-Sensei avea un fizic extraordinar. Arăta ca un perete despărțitor [de formă pătrată]. Avea 53 de ani, cântărea în jur de 91 kg, avea cam 1.50 cm și era foarte lat. Corpul lui avea oase și încheieturi foarte puternice, iar el era plin de vigoare. Privirea lui era foarte blândă, dar ochii lui aveau și o lumină înfiorătoare în ei, ca și cum ar străluci. Era intimidant! Dacă se uita la tine brusc, te simțeai paralizat, nu te mai puteai mișca. O-Sensei se uita întotdeauna pătrunzător la o persoană pe care o întâlnea pentru prima oară. Ochii lui străluceau, și în clipa aceea știa deja totul despre acel om. Privirea lui mă făcea să mă simt străpuns de o săgeată. Putea fi dură la un moment dat, și foarte blândă în momentul următor. Părea extrem de riguros și corpul lui era foarte puternic, totuși când mă apropiam de el în timp ce ședea, îl simțeam ca pe un părinte. Îmi ziceam în sinea mea: “Acesta este un om bun, autentic.” O-Sensei era un Budoka (practicant al artelor marțiale, n. tr.) extraordinar, ieșit din comun. Îmi era frică să stau lângă el, cu toate acestea simțeam că avea o inimă bună, plină de compasiune. Era foarte feroce, dar totuși mă simțeam atras de el. Poate că altora le este greu să înțeleagă acest lucru. Așa cum am mai spus, cred că relația noastră – de la profesor la elev, de la părinte la copil – era menită să se întâmple. Adevărul este că nu l-am rugat pe O-Sensei să mă accepte. El m-a rugat să îi devin discipol. Au trecut 33 de ani de când O-Sensei s-a desprins de planul fizic, dar eu nu m-am simțit nici o clipă separat de el. E mereu prezent; îi pot auzi vocea, zi și noapte. 

Laurin Herr & Tim Detmer: E stilul nostru actual de Aikido diferit de stilul pe care l-ați practicat când ați început să studiați cu O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan: Da, tehnicile erau aplicate altfel. Zilele trecte chiar am aruncat o privire peste o carte mai veche, Maki-no-Uchi. Era prima carte a lui O-Sensei. Acolo sunt descrise regulile după care se ghida practica din acea vreme.    

Laurin Herr & Tim Detmer: O-Sensei a permis distribuția publică a cărții?

Michio Hikitsuchi Shihan: Nu. Ca să o poți avea, era nevoie de acordul lui explicit. În cazul meu, acest lucru s-a întâmplat atunci când am atins gradul numit astăzi shodan.

Laurin Herr & Tim Detmer: Era o carte secretă, ceva ce nu putea fi arătat altora?

Michio Hikitsuchi Shihan: Aș zice că era o învățătură mai degrabă discretă decât secretă. La urma urmei era o carte, și cred că există oameni care sunt în stare să înțeleagă doar citind. Dar ar fi fost dificil pentru cineva să citească cartea și să înțeleagă ceva din ea, dacă acea persoană nu era practicant Aikido. Dacă nu aveai centura neagră sau un grad superior, te simțeai dezorientat. Și acest lucru cred ca este încă valabil și în ziua de azi. Nu e suficient să dai cuiva o carte și să îi spui – poftim, fă cum scrie aici. Aikido devine o parte din tine – ceva ce survine prin asceza spirituală [shugyo] ce decurge din practica corporală [keiko].

Laurin Herr & Tim Detmer: La antrenamentele conduse de O-Sensei, ce era mai important – practica fizică sau explicațiile verbale?

Michio Hikitsuchi Shihan: Ceea ce numim waza [tehnici]. Acestea izvorăsc direct din kotodama (sunete magice, ce joacă un rol central in ShintoOomoto – n. tr.). Nu e posibil să înțelegi cu adevărat tehnica, fără a vorbi despre originea ei, ce îi dă naștere. Așa încât O-Sensei preda vorbind despre originile tehnicii, inclusiv această dimensiune legată de kotodama. Obișnuia să ia o tehnică oarecare și să ne explice cum a luat aceasta naștere.

Laurin Herr & Tim Detmer: Mai exact, cum conducea O-Sensei antrenamentul?

Michio Hikitsuchi Shihan:Întâi faceam Shinji (exerciții de încălzire pentru purificare spirituală). Începeam cu Misogi, Furutama, Torifune, Otakebi, Omusubi, și Okorobi [etape ale Shinji]. Apoi ne purificam pe noi înșine și spațiul sălii de antrenament (dojo) și treceam la practica tehnicilor. Nu exista nici un fel de structură în tehnica lui O-Sensei. Era kamigoto [inspirație divină]. Așa cum am explicat, partea introductivă de Shinji era întotdeauna structurată. Dar când realiza o tehnică, era de fiecare dată altfel. Începeam cu suwariwaza [tehnici practicate șezând], care întăresc coapsele. Apoi treceam la tachiwaza [tehnici practicate în picioare). La începutul antrenamentului, tehnica era întotdeauna dai-ikkajo – ceea ce acum numim Ikkyo. După care O-Sensei prezenta tehnici în funcție de inspirația sa de moment. Nimic nu era static..

Laurin Herr & Tim Detmer: Care era metoda lui de predare?

Michio Hikitsuchi Shihan: O-Sensei de obicei nu instruia pe nimeni individual. Ne arăta o tehnică, iar apoi ne cerea să repetăm ce a făcut el. Cu toate acestea, uneori îmi dădea instrucțiuni personal.

Laurin Herr & Tim Detmer: Ce credeați despre asta?

Michio Hikitsuchi Shihan: Mă simțeam foarte recunoscător. Uneori, când O-Sensei mă atingea, simțeam cum puterea mea crește dintr-o dată. Alteori simțeam cum mi se scurge toată forța. Când mă apropiam de el, aveam senzația că vigoarea mea este absorbită. Alteori simțeam o presiune extremă – cred că era forța Divinității (Kami). Antrenamentul era foarte strict. Nu exista loc pentru văicăreală sau indulgență. O-Sensei s-a schimbat în anii din urmă, dar în perioada de care vorbim acum era foarte puternic, iar brațele lui erau enorme. Faptul de a te antrena cu el era înfricoșător. Mi-era teamă că o să mă rupă în două. [râde]

Laurin Herr & Tim Detmer: Ați studiat Aikido cu O-Sensei între anii 1927 și 1939. Cum ați reluat legătura după cel de-al doilea Război Mondial?

Michio Hikitsuchi Shihan:L-am reîntâlnit pe O-Sensei în 1949. Nu îl mai văzusem de zece ani. Venise în pelerinaj la Kumano, și m-a chemat la el. “Bătrânul a venit să te vadă”, mi-a zis. “Cum îți merge?” Eram șocat să aflu că era încă în putere. M-am urcat pe motocicletă și am gonit spre casa lui. M-a invitat înăuntru și am stat de vorbă. “Japonia a pierdut războiul pentru că armata a greșit,” a zis el. “Până în prezent, tot ce însemna Budo avea menirea să distrugă și să ucidă. De aici înainte Budo trebuie să devină iubire, să ofere bucurie și fericire. Avem nevoie de o artă marțială a iubirii.” “Practica Budo este interzisă,” a continuat el, “dar [Generalul] Mac Arthur mi-a dat voie să predau Aikido. Mi-a zis să deschid un Dojo. Te-aș ruga să mi te alături. Voi preda acolo un nou tip de Aikido, calea marțială a iubirii. Ar trebui să îmi urmezi exemplul.” Am renunțat la afacerea mea cu cherestea și am construit un Dojo. Era foarte mic, doar 4 saltele și jumătate..

Laurin Herr & Tim Detmer: S-a schimbat O-Sensei de-a lungul anilor de război?

Michio Hikitsuchi Shihan: Da. Privirea lui fioroasă a devenit mai blândă. Îți venea să te apropii de el. E așa ca în pozele pe care le vedem astăzi [în fotografii făcute la bătrânețe]. Ochii lui erau în continuare severi, dar nu mai erau așa înfiorători.  Atitudinea lui față de tehnici se schimbase complet. Înainte de război, scopul tehnicii (waza) era să ucizi adversarul; acesta era și modul în care ne antrenam. După război ne-a învățat să nu atacăm adversarul, sau să ne gândim la a-l învinge. “Dacă faceți asta,” a spus el, “va fi exact la fel ca înainte. Am schimbat modul în care facem absolut totul.” O-Sensei ne spunea că trebuie să oferim bucurie adversarilor. Pentru a face asta, trebuie să devenim capabili de a vedea, simți și conduce energia lor subtilă (ki). Iar pentru a face asta, trebuie să realizăm unitatea între vorbire, corp și minte. Trebuie să devenim una cu funcționarea tuturor lucrurilor din univers – cu Divinitatea și forțele naturii. Trebuie să aducem cele trei lucruri – vorbirea, trupul și mintea (aceste concepte joacă un rol central în budismul esoteric, cunoscut sub denumirea Shingon în Japonia – n. tr.) – în armonie cu întregul univers. “Dacă poți face acest lucru, adevăratul Budo va prinde viaţă,” spunea O-Sensei. “Calea marțială de a-i distruge pe ceilalți va deveni calea marțială de a oferi bucurie și respect celorlalți.”

Laurin Herr & Tim Detmer: S-a schimbat și metoda de predare a lui O-Sensei după război?

Michio Hikitsuchi Shihan:Metoda de antrenament era complet opusă față de ceea ce fusese înainte. Nu mai aveam un scop strategic. Ne antrenam pentru a percepe modificările subtile ale energiei partenerului, pentru a ne putea raporta la el ca întreg. Trebuie să devenim capabili de a vedea și simți imediat Ki-ul partenerului și de a-l conduce. Faptul de a te antrena în acest fel era foarte dificil. Nu puteai aștepta până atacă adversarul. Trebuia să avem capacitatea de a intui rapid breșa, oportunitatea, slăbiciunea partenerului (suki, jp.), ca și intenția acestuia de a ataca. În prezent, toate tehnicile Aikido sunt din perioada de după război. Aceasta este adevărata waza. Dacă ne uităm prea mult la parteneri, vom fi controlați de aceștia. Dacă ne uităm în ochii lor, mințile noastre vor fi distrase. În concluzie, nu trebuie să ne focusăm atenția exclusiv asupra partenerilor. Dacă devenim una cu universul, una cu natura, atunci nu mai există separaţie, iar această dimensiune dualistă care permite adversarului să atace dispare. Când adversarii atacă, nu trebuie să ne bazăm pe forme, ci să creem tehnici noi în mod spontan, în funcţie de context. Înainte de război, obișnuiam să reacționăm la mișcarea adversarului. După război acest aspect s-a schimbat radical. În clipa în care adversarul a ridicat mâna, deja ne-am schimbat poziția corpului. Totul trebuie făcut cu o sincronizare perfectă. Pentru a putea să te miști corect, trebuie să fii una cu natura și să te miști intuitiv, fără a recurge la un proces de gândire.. 

Laurin Herr & Tim Detmer: Care e cea mai importantă lecție învățată de la O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan:Am învățat de la el să mă rog Divinității, lui Buddha. La naștere nu avem gânduri; copii sunt în mod natural una cu Divinul. Dar pe măsură ce creștem, suntem învățați tot felul de lucruri, și de-a lungul acestui proces iau naştere tot felul de impurități. Dacă putem merge dincolo de gândire și putem fi una cu Divinul, ne putem întoarce la propria noastră natură originară. Acest lucru este numit Chinkon-ki-shin. Ne calmăm spiritele și ne întoarcem la Divinitate. Învățăturile Aikido au drept scop tocmai această întoarcere, pentru a putea recepta puterea Divinităţii. Bazându-ne acțiunile pe o astfel de forță superioară, lucrăm împreună pentru a realiza idealul păcii în lume. Aceasta este rădăcina, fundația. Este complet inutil să polemizăm cu privire la tehnici mai vechi sau mai noi. Tehnica e tehnică. Nu putem înțelege Aikido fără a-i studia esența, spiritul definitoriu, fără a studia felul în care O-Sensei i-a dat viață. Obiectivul practicii este acela de a crea o persoană onestă, de bună credință – o persoană autentică. Waza există spre a servi ca disciplină în Aikido. Dacă dăm la o parte spiritul și intenția practicii și reducem totul la tehnici, nu vom ajunge să înțelegem Aikido niciodată, și nici măcar tehnica, în consecință, nu va fi cu adevărat autentică, eficace. Simplul fapt de a practica niște tehnici nu duce nicăieri.

Laurin Herr & Tim Detmer: Cum a transmis O-Sensei mai departe această învățătură?

Michio Hikitsuchi Shihan: Când O-Sensei se mișca, părea mai mult decât uman. Aveam senzația că urmărim un zeu în acțiune, o manifestare a Divinității. De aceea am încercat să absorb cât de mult am putut, în timp ce el făcea demonstrația – să practic exact la fel ca el. Nu era “învățat” în sensul obișnuit al termenului. Servindu-l pe el, cineva care se ridicase la acest nivel suprauman, primeam de fapt o misie. Acesta este modul în care am primit învățătura lui O-Sensei. Încercam să înţeleg pe moment, ca şi cum aş fi fost oglinda lui. Aceasta era misiunea mea divină (ten-mei). Sarcina mea era să îl slujesc pe O-Sensei. Dacă mergea pînă la baie de exemplu, mă ridicam în picioare şi aşteptam afară cu un prosop în mână. Când apărea, îi dădeam imediat prosopul. Când el intra în baie, eu făceam ceaiul, încercând să îl prepar în aşa fel, încât să nu fie nici prea rece, nici prea cald când el ieşea din baie. Când O-Sensei ieşea din casă cu treburi, eu îl urmam ca o umbră. Mintea mea era întotdeauna la el. Evident că el ştia ce se întîmplă, dar nu a zis nimic. Totul se întâmpla în mod firesc, natural. Aceasta era o acţiune sinceră, autentică – devoţiune. Nu trebuie să te gândeşti – “Acest lucru are să-i placă, o să-i fac un hatâr.” Aceasta nu e devoţiune. O slujire sinceră este făcută cu riscul propriei vieţi.

Laurin Herr & Tim Detmer: Cum v-aţi înţeles cu O-Sensei în afara sălii de antrenament?

Michio Hikitsuchi Shihan:O-Sensei povestea, iar eu ascultam. Vorbea despre o mulţime de lucruri. Când eram în prezenţa lui, întotdeauna eram atent.

Laurin Herr & Tim Detmer: Cum se relaxa O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan: Adevărul e că O-Sensei era întotdeauna relaxat. Dar nu şedea niciodată cu picioarele încrucişate, ci doar în seiza. Obişnuia să citească cărţi şi să ne vorbească. Întotdeauna discuta despre chestiuni spirituale.

Laurin Herr & Tim Detmer: Pe când O-Sensei se afla în zona Shingu, cum îşi petrecea timpul?

Michio Hikitsuchi Shihan: Mergea în pelerinaj la Kumano Hongu Taisha, la cascada Nachi, iar apoi citea câte o carte. Îmi amintesc un lucru care s-a petrecut în august 1957. O-Sensei avea o sabie făcută din lemn maroniu de loquat şi o sabie neagră primită în dar de la domnul Shumei Okawa, care a fost executat după război. El folosea sabia neagră şi ne antrenam împreună. Cînd O-Sensei a lovit, vârful sabiei mele s-a rupt. “Ajunge,” a zis el. M-am uitat în jur, în speranţa de a găsi vârful sabiei. “Asta cauţi?” a zis el, şi a scos vârful sabiei de la piept. Era ceva misterios. Cum a ajuns acolo? L-a prins în timp ce s-a rupt? A rămas un mister.

Laurin Herr & Tim Detmer: Aţi avut multe experienţe ieşite din comun în perioada petrecută cu O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan: Totul era învăluit în mister.

Laurin Herr & Tim Detmer: Care credeţi că este calea pe care O-Sensei încerca să ne-o arate?

Michio Hikitsuchi Shihan:Încerca să ne înveţe să renunţăm la dorinţa de a lupta pentru a învinge un adversar – şi să o înlocuim cu dorinţa de a promova armonia şi pacea. Aikido este calea marţială a iubirii. Dacă nutrim mânie şi competitivitate, nu putem avea relaţii sănătoase unii cu alţii. Gândirea noastră o va afecta pe cea a celuilalt, iar acest lucru nu trebuie să se întâmple. În schimb, ar trebui să oferim bucurie, compasiune. Dacă suntem capabili de acest lucru, vom crea armonie şi vom deveni o mare familie. În ziua de azi fiecare tinde să se gândească numai la el – propria lui putere, bani şi aşa mai departe. Acest lucru trebuie schimbat. Dacă nu facem asta, cum putem realiza o adevărată familie? O-Sensei a spus, “Scopul meu în viaţă este să unific întreaga lume într-o mare familie.”

Laurin Herr & Tim Detmer: Ce fel de schimbări spera să aducă în oameni la nivel individual?

Michio Hikitsuchi Shihan: El dorea ca omul să se schimbe, să devină mai sincer în inima lui. Deşi avea acest obiectiv, niciodată nu a forţat pe nimeni, înţelegând că fiecare are propriul mod de gândire. Nu a dat ordine nimănui vreodată. A mai spus că fiecare dintre noi trebuie să facă efortul de a deveni mai bun în sinea sa – şi că, deşi el ne poate ajuta să facem primii paşi pe Cale, pînă la urmă va trebui să mergem singuri. “Eu vă pot explica doar ce mi-au revelat zeii,” a spus el. O-Sensei de asemenea ne-a indus un anumit sentiment de gratitudine, de a fi recunoscători faţă de alţii şi faţă de natură. Fără gratitudine nu putem deveni fiinţe umane complete. Soarele ne dă totul. Ploaia cade, câmpul produce orez. Apoi cresc grâne şi fructe. Acesta e darul pământului. Kojiki, cartea cea mai veche a Japoniei, redă povestea Divinităţii. La început, nu era nimic. Cer, pământ, nimic. Apoi un punct şi-a făcut apariţia în vid. Îi putem spune Centrul, sau Marea Putere a Divinităţii. Claritatea şi puritatea s-au înălţat creând astfel cerul pur. Impurităţile au căzut, dând naştere pământului. În acest fel a despărţit Divinitatea cerul de pământ. Apoi Divinul a dat naştere la tot ceea ce creşte: plante, copaci, peşti samd. Printre cele mai reuşite din acestea sunt fiinţele omeneşti. Rolul nostru ar fi acela de a iubi şi de a avea grijă de acestea în numele Divinităţii. Dar tot oamenii sunt şi aceia care fac mult rău distrugând natura. .

Laurin Herr & Tim Detmer: Atunci când predaţi altora o lecţie învăţată de la O-sensei, pe ce puneţi accentul?

Michio Hikitsuchi Shihan: Cuvintele lui O-Sensei sunt foarte importante. Era o persoană extrem de sinceră şi pură; el a spus că scopul Aikido-ului este acela de a crea persoane sincere, autentice. Aikido nu poate deveni un sport. Nu aceasta este Calea. Dacă vrem să fim oameni adevăraţi, trebuie să ne antrenăm cu toată fiinţa, din toată inima. Antrenamentul ar trebui să aibă seriozitatea lui shin-ken-shobu – o competiţie cu săbii adevărate. Ca şi cum ne-am putea pierde viaţa la cea mai mică greşeală. Chiar dacă ne dorim să fim persoane sincere în viaţa cotidiană, putem face rău altora cu o singură greşeală. Trebuie să fim tot timpul vigilenţi, pentru a nu face astfel de greşeli. O-Sensei a fost un model de om autentic. Din acest motiv, simt că trebuie să transmit tot ceea ce am învăţat, aşa încât să îi putem călca pe urme. Aikido nu este un sport; e diferit de acestea. Nu există reguli în Aikido. Aikido nu are limite.

Laurin Herr & Tim Detmer: Vreun mesaj special pentru instructorii de Aikido?

Michio Hikitsuchi Shihan: Aș vrea ca toți instructorii de Aikido să stea de vorbă cu O-Sensei înainte de keiko – să pună în faţa lor o fotografie cu O-Sensei, să se încline în fața ei și să spună onegaishimasu și arigato gozaimasu. În acest fel, dacă ei își exprimă gratitudinea cu propriile lor corpuri și voci, pot ajunge să îl înțeleagă pe O-Sensei. Doar forma nu e deajuns; trebuie să simți și să arăți gratitudine cu o inimă curată. Deci, vorbiți cu O-Sensei! O-Sensei adesea se prosterna în fața Divinității. Ne spunea mereu să privim în natură spre a putea înțelege lucrarea divină. El ne-a condus pe calea corectă de a observa lucrarea divină în diversitatea ei cotidiană. Aș vrea ca toți instructorii să își unifice energia, mintea și trupul (ki-shin-tai), apoi să o unifice pe aceasta cu măreția naturii, și să se antreneze spre a crea adevărata armonie în lume.

Laurin Herr & Tim Detmer: Gânduri finale?

Michio Hikitsuchi Shihan: Dacă ai inima deschisă, poți oferi iubire. Din iubire ia naștere armonia, iar armonia dă naștere fericirii. Fericirea la rândul ei dă naștere unei comori. Această comoară nu este aur sau diamante, e de natură spirituală. Este extrem de important ca lumea să devină o singură familie. Nu are nici o relevanţă cât de eficiente sau puternice sunt tehnicile (waza). Aikido are menirea de a preda aceste tehnici cu o inimă iubitoare; în acest fel putem face întreaga umanitate o mare familie. Acesta este țelul în Aikido. E un lucru pe care l-am învățat direct de la O-Sensei: faptul că dorința de a găsi pacea și a o răspândi în lume vine înaintea tehnicii. Fără acest spirit, Aikido nu poate progresa.



Interviul in original si complet poate fi gasit pe site-ul web:

http://www.theaikidocenter.com/hello-world/

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2012/06/interviu-cu-hikitsuchi-sensei.html

Interviu cu Kazuo Chiba Shihan (8 Dan Aikikai)

Interviu realizat de R. Kwok in august 1998 Franta Aparut initial in editia din 1999 a revistei Clubului de aikido YMCA Kuala Lumpur. Traducere din limba engleza de Daniel Forga

Raymond Kwok: Shihan, ati fost acceptat la Hombu Dojo ca uchi-deshi in februarie 1958. Ce v-a determinat sa alegeti aikido?

Chiba Sensei: Ei bine, e o poveste lunga. Inainte de aikido am practicat judo si karate si am ajuns intr-un punct de cotitura, in care simteam ca acestea nu ma mai ajuta si am inceput sa caut altceva. Aveam 18 ani pe atunci, la terminarea liceului. Intr-o zi am dat peste o carte legata de aikido intr-o librarie, publicata initial de Societatea Japoneza. 

Raymond Kwok: “Budo”?

Chiba Sensei: Nu, “Aikido”. Pe prima pagina era o mica fotografie cu O-Sensei, iar in clipa in care am vazut aceasta poza, am stiut ca mi-am gasit maestrul. Evident ca inca nu il intalnisem. Habar nu aveam cu ce se mananca aikido. Nu auzisem nimic despre asta si nici nu il vazusem pe O-Sensei vreodata. Dar in acel moment, s-a decis totul. De fapt, nici nu imi pasa in acel moment ce este aikido. Am fost fermecat de fotografia lui O-Sensei. Asta-i tot.

Raymond Kwok:  Shihan, care erau contemporanii dv. la Hombu Dojo?

Chiba Sensei: Mai intai Tamura Sensei, Yamada Sensei, apoi eu, dupa care Kanai, Sugano, Kurita care e acum in Mexic… Saotome a venit ceva mai tarziu, Tohei Akira si cam atat. Sper sa nu fi omis pe cineva.

Raymond Kwok: Shihan, cum era viata de uchi-deshi pe atunci?

Chiba Sensei: Nimic altceva decat practica, de dimineata pana seara.

Raymond Kwok: 3, 4 ore? 5, 6?

Chiba Sensei: Mai mult… toata ziua. De 5 ori pe saptamana acelasi regim, dar in timpul liber continuam sa practicam, ocupandu-ne de lectii particulare sau antrenamente de grup. 

Raymond Kwok: Erati inca tanar pe atunci, dar nu era obositor?

Chiba Sensei: Bineinteles, eram epuizat. Japonia abia incepea sa se refaca dupa razboi. Economia se punea incet in miscare, oamenii aveau inca greutati de depasit, nu aveam decat mancare simpla, orez si supa. 

Raymond Kwok: Deci spiritul era cel care va tinea in viata, nu-i asa? Din acest motiv ati reusit sa rezistati pana la capat.

Chiba Sensei: Da, asa este, desi nu aveam intentia de a deveni instructor profesionist. Cred ca si ceilalti gandeau la fel. Cu totii iubeam aceasta arta martiala, antrenamentul… nu se gandea nimeni ca o sa devina instructor. 

Raymond Kwok: Am citit de curand in Aiki Journal un interviu cu Sugano Shihan in care facea afirmatia ca viata unui uchi-deshi de astazi e mult mai usoara… pe atunci un uchi-deshi mergea la toate antrenamentele, pe cand acum… “ah, nu merg la acest antrenament, sunt prea obosit”. Ce parere aveti despre asta?

Chiba Sensei: Sincer nu stiu ce stil de viata exista astazi in acest sens, nu prea pot face comparatie, dar pe langa antrenament trebuia sa ne ocupam de administrarea dojo-ului, munca de birou, curatenie, sa avem grija de familia maestrului, sa ne ocupam de el personal, cumparaturi, spalat – uchi-deshi se ocupau de toata munca domestica, deci nu prea putem face comparatii cu ziua de azi, situatia e complet diferita. Pe atunci, maestrul si uchi-deshi traiau impreuna, acum separat. Deci nu mi se pare corect sa ii numim uchi-deshi pe cei de azi, de vreme ce uchi-deshi inseamna “elev din interior”, cineva care traieste in aceeasi casa cu maestrul.

Raymond Kwok: Pe cand erati la Hombu Dojo, cine mai era instructor in afara de O-Sensei?

Chiba Sensei: Ueshiba Kisshomaru (Nidai Doshu), apoi Koichi Tohei – instructorul sef de la Hombu si altii… Tada Sensei, Arikawa Sensei, cu totii instructori avansati.

Raymond Kwok: Si Osawa Sensei?

Chiba Sensei: Exact, si Osawa Sensei.

Raymond Kwok: Sunteti renumit pentru tehnica dv. foarte puternica – v-a influentat un profesor anume in acest sens?

Chiba Sensei: Nu, am fost influentat de toti acesti profesori pe care i-am mentionat.

Raymond Kwok: Shihan, lectiile dv. includ practica cu bastonul (jo) si sabia (ken) mai ales pentru gradele yudansha.

Chiba Sensei: Asa este.

Raymond Kwok: Cred ca la ora actuala la Hombu Dojo nu se prea mai practica arme. Cine v-a influentat metoda de predare in acest sens?

Chiba Sensei: Pai O-Sensei insusi. Fondatorul folosea mult bastonul si sabia de lemn, mai ales atunci cand mergeai cu el in calatorie undeva. Un uchi-deshi il insotea tot timpul. Eu, Tamura… deci trebuie sa studiezi si armele, pentru ca faceam ukemi pentru O-Sensei, cu tot cu arme. Nu prea ai de ales. Evident, si Saito Sensei foloseste armele, el a trait mult timp impreuna cu maestrul Ueshiba in Iwama.

Raymond Kwok: Am inteles totusi de la anumite persoane ca O-Sensei nu a predat nicicand armele sistematic. Era dificil sa te antrenezi in acest fel?

Chiba Sensei: Foarte dificil.

Raymond Kwok: Stilul dv. legat de arme e influentat de stilul practicat in Iwama?

Chiba Sensei: N-as zice, eu am invatat direct de la O-Sensei, si cred ca e diferit de ce face Saito Sensei. O-Sensei avea mai mult de 70 de ani cand am devenit elevul lui. E o perioada diferita de cea in care a inceput Saito Sensei sa practice aikido alaturi de Fondator. La acestea se mai adauga si experienta proprie, de vreme ce practic in mod constant cu arme. 

Raymond Kwok: Se spune ca dv. ati introdus sistemul Fukushidoin in predare. Ce ne puteti spune despre asta?

Chiba Sensei: Pai nu e nimic altceva decat regulamentul international al Hombu Dojo. Sunt doua categorii de instructori… Shidoin in general are dreptul sa acorde pana la 1 Kyu. Un Shihan supervizeaza examinarile pentru gradele centurilor negre.

Raymond Kwok: Unii elevi directi ai lui O-Sensei afirma ca atunci cand preda, Fondatorul spunea lucruri dificil de inteles – ati avut si dv. parte de aceasta experienta?

Chiba Sensei: Da.

Raymond Kwok: Ce ne puteti relata despre el din perioada petrecuta de dv. cu O-Sensei?

Chiba Sensei: Inainte de toate imi amintesc postura lui perfecta, felul in care sedea sau se misca, perfect echilibrat. L-am insotit in calatorii in care mergea sa predea in diverse locuri. Luam un taxi pana la gara. Apoi, trebuia sa cumpar bilete, dar el nu statea sa te astepte. Iesea din taxi si intra direct in gara, fara bilet. Tinuta sa era atat de demna, incat nimeni nu zicea nimic, dar eu ramaneam in urma sa cumpar bilete; mai aveam si bagaje, arme… Intr-un fel sau altul, trebuia sa te descurci. Cu o mana tineai bagajele, cu cealalta il impingeai usor de la spate daca urca scarile, sau ii ofereai umarul cand cobora. Dar nu te astepta niciodata. Atunci cand calatoream, luam mereu camere vecine. El dormea in camera principala, eu in cealalta. Intre ele era o usa glisanta. Fiind mai in varsta, se trezea noaptea si mergea la toaleta. Daca intra in camera ta si te gasea dormind, s-a terminat, nu te mai lua niciodata cu el. Asta pentru ca din punct de vedere martial erai deja mort. Daca dormi cand cineva intra in camera, te poate ucide foarte usor, deci trebuia sa pastrezi mereu o stare de veghe, de vigilenta permanenta, chiar si in somn.

Raymond Kwok: Si ati reusit sa va odihniti in acest fel?

Chiba Sensei: In primii trei ani a fost un calvar, pentru ca atunci cand se ridica din pat tu trebuia deja sa tragi usa glisanta, si sa il conduci la baie. Apoi dupa ce se spala pe maini sa il aduci inapoi in pat. Apoi urma sa incerci sa te odihnesti, daca mai puteai, dupa atatea zile de antrenament, calatorii cu trenul… dupa doua saptamani erai terminat. 

Raymond Kwok: Ce se intampla daca se trezea fara sa fiti constient de acest lucru?

Chiba Sensei: Era inacceptabil. Iar noi stiam acest lucru. Suntem artisti martiali. Nu iti poti permite sa dormi cand cineva intra pe nesimtite in camera.

Raymond Kwok: Deci practic trebuia sa aveti o stare de Zanshin permanenta?

Chiba Sensei: O da, nu facea niciodata glume, nu exista comunicare verbala intre discipol si maestru in sistemul japonez. Eu nu vorbesc cu el, el nu vorbeste cu mine. O calatorie mai lunga de acest gen putea dura intre 2 si 5 saptamani – fara palavre. Doua saptamani de tacere absoluta – doar “As dori un ceai”, foarte expeditiv. O astfel de relatie este foarte stricta. Asa era pe atunci in Japonia. Spuneam chiar – nu pasi pe umbra lui, nu dormi cu picioarele in directia maestrului – stiti, foarte strict.

Raymond Kwok: Shihan, am o intrebare poate ceva mai personala. Aveti o reputatia unui maestru foarte puternic si sever. Chiar inainte sa ajung aici, am stat de vorba cu mai multe persoane si am auzit ca datorita neatentiei, in trecut anumiti practicanti s-au ales cu maini rupte. Practicantii manifesta o veneratie amestecata cu teama fata de dv., ce ne puteti spune despre asta?

Chiba Sensei: Nu stiu ce sa zic… Sa zicem ca atunci cand eram elev la Hombu Dojo nu erau prea multi practicanti, la cele mai “aglomerate” antrenamente veneau poate 20 de oameni. Iar cei care se antrenau pe atunci la Hombu Dojo erau artisti martiali recunoscuti, cu o pregatire serioasa inainte de a incepe aikido. Venisera datorita faimei lui O-Sensei. Voiau sa practice aikido sub indrumarea lui. Erau razboinici. Fiecare din noi era un maniac obsedat de aceasta cautare a Caii. Practica martiala era brutala – o tehnica aplicata eficient trebuie sa functioneze. Fara compromisuri. O-Sensei se enerva foarte rau daca la demonstratii un Shihan incepea sa faca miscarile largi, circulare pe care le stim azi. Intervenea imediat si oprea demonstratia, isi iesea din sarite. Era foarte dificil sa faci demonstratii in prezenta lui. Il duceam uneori in alta incapere, ii ofeream dulciuri, chemam doua-trei domnisoare imbracate frumos sa ii tina companie, ca sa nu vada ce se intampla in dojo. Era extrem de stanjenitor sa te opreasca in mijlocul unei demonstratii. S-a intamplat de multe ori. 

Raymond Kwok: Am inteles ca atunci cand O-Sensei va arunca in anii din urma, nu folosea deloc efort iar uke nu simtea nimic.

Chiba Sensei: Da, asa era. Atunci cand atingi perfectiunea, asa este. Nu multi pot face asta. Am facut ukemi multi ani de zile pentru O-Sensei, dar nu am simtit durere sau efort din partea lui.

Raymond Kwok: Niciodata?

Chiba Sensei: Niciodata. Indiferent ce facea – Nikkyo, Shiho Nage sau Kotegaeshi, fara durere.

Raymond Kwok: Cum asa? 

Chiba Sensei: Perfectiune. Da, simti ca iti pierzi echilibrul, dar nu simti durere. Indiferent ce parte a corpului sau ai atinge, chiar si spatele – “bang!” Impact, kokyu – un maestru isi poate concentra pentru scurt timp ki-ul in orice parte a corpului. In clipa in care recurgi la forta – “bang!” – se intoarce la tine, si cazi singur. (rade)

Raymond Kwok: Deci, O-Sensei era ceva aparte.

Chiba Sensei: Da, era.

Raymond Kwok: O ultima intrebare: care e secretul puterii dv.?

Chiba Sensei: Pasiunea fata de arta. (rade) De multe ori nu aveam somn, nu puteam dormi ani de zile din cauza unei tehnici. Uneori am o viziune, imi trezesc nevasta – “scoala-te!” – si o folosesc ca uke. Continui sa te antrenezi. 




Interviul in original si complet poate fi gasit pe site-ul web:

http://www.ymcaaikido.com/IntChiba.html

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2014/04/interviu-cu-t-k-chiba-shihan-8-dan.html

Interviu cu Yoshio Sugino sensei, 10 dan Kobudo (Katori Shinto Ryu)

Fragment dintr-un interviu realizat de Stanley Pranin Transpunere in limba romana de Daniel Forga

Stanley Pranin: Sensei, am inteles ca obisnuiati sa practicati Aikido la Kobukan dojo inainte de razboi. Ne puteti spune cate ceva despre atmosfera din vechiul dojo, si despre tipul de antrenament care avea loc acolo?

Yoshio Sugino: Eu practicam inca judo, dar imi pierdusem deja interesul pentru acele tehnici. In 1932 am vizitat dojo-ul abia construit al lui Ueshiba sensei, in Wakamatsu-cho, printr-o recomandare de la Konishi Sensei, si am avut ocazia sa vad tehnica lui O-Sensei. Asa l-am cunoscut pe Morihei Ueshiba Sensei. Mi s-a parut ca tehnica lui este extraordinara, si am devenit un sustinator fervent. Era un om cu capacitati iesite din comun – capabil de a realiza lucruri supraumane. Era pur si simplu extraordinar. Cei care practica azi aikido spun ca Ueshiba sensei era uimitor, dar in acelasi timp se intreaba daca aceste lucruri erau cu adevarat posibile. Ei spun asta doar pentru ca nu l-au vazut niciodata in direct pe O-Sensei. Cei care au acum treizeci sau patruzeci de ani, vorbesc despre maretia unor maestri precum Musashi Miyamoto sau Mataemon Araki, dar nu pot sti cu siguranta ce e mit si ce adevar, de vreme ce nu i-au vazut niciodata pe viu. In aceasta ordine de idei, eu ma pot considera norocos pentru ca l-am vazut pe Ueshiba sensei pe viu, in direct.

Stanley Pranin: Ce element din Budo-ul lui Ueshiba sensei credeti ca atragea atat de multi practicanti din alte arte martiale?

Yoshio Sugino: Faptul ca arta sa martiala ca forma de Budo era ceva viu. Morihei Ueshiba sensei spunea adesea, “totul vine din sabie. Sabia este sursa.” Cand cineva te ataca cu arma sa, si tu ai in mana un kodachi, nu te poti baza doar pe asta. Ar fi imposibil sa lupti cu un kodachi impotriva unei naginata, bunaoara. De vreme ce aceste arme nu sunt suficiente, e nevoie de arte corporale precum aikido sau jujitsu, unde inveti sa eviti atacul armei atunci cand tu esti neinarmat. In acel moment, nu ai senzatia ca faci tehnici de sabie sau de jujitsu, este pur si simplu o eschiva. Aceste lucruri merg impreuna. In opinia mea, sabia si bastonul sunt deasemenea una. Am simtit ca ce spunea O-sensei era adevarat. Asa incat, as zice ca nu imi place ce vad astazi la cei care practica. Mi se pare ca se antreneaza prea incet sau prea usor. As vrea sa ii vad punand mai mult ki in ceea ce fac. 

Stanley Pranin: Puteti descrie metoda de predare a lui O-Sensei?

Yoshio Sugino: Ueshiba sensei, spre deosebire de instructorii actuali de la Aikikai Hombu Dojo, preda tehnica aratand-o o singura data foarte rapid. Nu dadea explicatii detaliate. Chiar daca ii ceream sa mai arate o data tehnica, el spunea: “Nu! Urmatoarea tehnica!” Desi ne arata trei sau patru tehnici, noi voiam sa vedem aceeasi tehnica de mai multe ori. Sfarseam prin a incerca sa ii “furam” tehnica. D-l Mochizuki avea un simt aparte pentru Budo. Putea intelege tehnica lui Ueshiba sensei doar privindu-l. Sensei nu l-a luat niciodata de mana pentru a-i arata vreo tehnica. Dar il putea imita pe sensei. Cu alte cuvinte, in acest stadiu invatarea inseamna imitare. Observi tehnica maestrului tau cu spiritul si mintea. La asta ma refer prin “furat”. Oamenii in ziua de azi invata foarte incet, chiar si atunci cand instructorii le explica. Asta pentru ca atitudinea lor este prea lejera, prea degajata fata de aceste lucruri. Pe vremuri, practicantii erau foarte seriosi la antrenament. 

Stanley Pranin: Din ce au afirmat alti elevi vechi ai lui O-Sensei, se pare ca acesta avea o capacitate iesita din comun de a invata anumite lucruri din alte arte martiale prin simpla observatie.

Yoshio Sugino:Da, Ueshiba sensei era capabil de acest lucru. O persoana de exceptie ca el poate atinge maestria in orice scoala sau sistem extrem de repede. Tehnicile corporale, fara arme, formeaza baza pentru orice altceva. De acolo poti face orice – naginata, bojutsu, ryoto, kodachi. Daca atingi nivelul atins de O-sensei in Aikido, poti invata orice extrem de repede, chiar si privind doar. 

Stanley Pranin: Ce parere aveau practicantii altor arte martiale despre felul in care O-Sensei manuia armele, precum ken, jo sau yari?

Yoshio Sugino: Miscarile lui sensei de baston nu erau atat de spectaculoase precum in stilul Shindo Muso-ryu. Dar el lovea intotdeauna punctele vitale ale adversarului. Jo-ul sau era viu. Atunci cand adversarul venea sa il loveasca, nu facea gesturi grandioase, misca jo-ul foarte putin. Dar varful jo-ului sau era viu. Aceasta era diferenta. Modul in care folosea el bastonul era “natural”, “pur”.

Stanley Pranin: Ati invatat vreodata tehnici de la Takeda sensei?

Yoshio Sugino: Nu. Nu m-a interesat niciodata acest lucru. Nu mi-a placut niciodata sa il vad demonstrand tehnici. Era eficient, fara discutie, dar exagera in mod inutil cu durerea pe care o aplica partenerului, spunand lucruri precum “ce faci prostule?” sau “ridica-te, lasule!” Cred ca avea o problema de personalitate. 

Interviul in original si complet poate fi gasit pe site-ul web Aiki Journal

https://aikidojournal.com/2018/10/08/the-last-swordsman-the-yoshio-sugino-story-part-1/

https://aikidojournal.com/2018/10/15/the-last-swordsman-the-yoshio-sugino-story-part-2/

https://aikidojournal.com/2018/10/31/the-last-swordsman-the-yoshio-sugino-story-part-3/

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2016/01/interviu-cu-yoshio-sugino-sensei-10-dan.html

Interviu cu Morihei Ueshiba (O’Sensei) şi Kisshomaru Ueshiba

Acest interviu a fost publicat in cartea “Aikido” de Kisshomaru Ueshiba, Tokyo, Kowado, 1957, paginile 198-219. Interviu tradus din limba japoneza de Stanley Pranin si Katsuaki Terasawa. Transpunere in limba romana de Daniel Forga. Reporter necunoscut.

Reporter: Pe când eram student la universitate, profesorul de filosofie ne-a arătat un potret al unui filosof celebru, iar acum sunt stupefiat de asemănarea lui cu dv., maestre.

O’Sensei: Înţeleg. Poate că ar fi trebuit să studiez filosofia. Oricum, latura mea spirituală este mai accentuată decât cea fizică.

Reporter: Se spune că Aikido e destul de diferit de Karate sau Judo.

O’Sensei: După părerea mea, este arta marţială prin excelenţă. Motivul pentru care susţin acest lucru e faptul că Aikido se bazează pe adevăruri universale. Universul în care trăim este compus din numeroase părţi diferite, cu toate acestea în ansamblu este unit ca o familie şi simbolizează stadiul suprem de pace, de non-violenţă. Pornind de la o astfel de viziune asupra lucrurilor, Aikido nu poate fi decât o artă marţială a iubirii. Nu poate fi o artă marţială a violenţei şi distrugerii. Din acest motiv se poate spune că Aikido este manifestarea Creatorului universului. Cu alte cuvinte, Aikido este precum un uriaş (imens în esenţă). De aceea, în Aikido cerul şi pământul devin locul de antrenament. Atitudinea mentală a unui Aikidoka trebuie să fie pacifistă şi complet nonviolentă. Mai exact, acea atitudine care transformă violenţa în armonie. Eu cred că acesta este adevăratul spirit al artelor marţiale japoneze. Acest pământ ne-a fost dat pentru a-l transforma într-un paradis, într-un rai terestru. Activităţile beligerante nu au ce căuta aici.

Reporter:Înseamnă că Aikido este destul de diferit de artele marţiale tradiţionale.

O’Sensei: Într-adevăr, este diferit de acestea. Dacă privim înapoi în timp, observăm cum s-a abuzat de artele marţiale. În perioada Sengoku (1482-1558) stăpânii locali foloseau artele marţiale ca pe un instrument de luptă, pentru a-şi urmări propriile interese şi a-şi satisface lăcomia. Acest lucru mi s-a părut complet nelalocul lui. Şi pentru că o vreme am predat la rândul meu soldaţilor din primul război mondial arte marţiale în scopul de a ucide, am fost profund afectat după ce conflictul s-a terminat. Acest lucru m-a pus serios pe gânduri şi m-a motivat să descopăr adevăratul spirit al Aikido acum şapte ani, când mi-a venit această idee, de a realiza un paradis terestru. Motivul pentru această decizie pleacă de la faptul că deşi Cerul şi Pământul (adică universul ca atare) sunt într-o stare de relativă armonie și au atins un anumit grad de perfecțiune în evoluţia lor, fiind relativ stabile, omenirea (şi cu precădere poporul japonez) pare a se afla într-o stare de nelinişte. Înainte de orice trebuie să schimbăm această situație. De realizarea acestui lucru depinde evoluţia omenirii înseși. Când am ajuns să înțeleg acest lucru, am ajuns la concluzia că adevăratul ideal în Aikido trebuie să fie iubirea și armonia. Astfel, “Bu” (marțial) în Aikido este expresia iubirii. Am studiat Aikido pentru a-mi servi patria. Astfel, spiritul Aikido nu poate fi altceva decât iubire și armonie. Aikido a luat naștere pornind de la principii universale. Din acest motiv este o artă marțială a victoriei absolute.

Reporter: Ne puteți vorbi despre principiile Aikido? Publicul larg privește Aikido ca pe ceva mistic precum Ninjitsu, de vreme ce dv. Sensei ați doborât adversari uriași cu viteza fulgerului și ați ridicat cu ușurință obiecte care cântăresc peste o sută de kg.

O’Sensei: Doar pare a fi ceva mistic. În Aikido folosim complet forţa adversarului, deci cu cât mai multă forţă foloseşte, cu atât e mai uşor pentru noi.

Reporter: Atunci, într-un anumit sens, există Aiki şi în Judo, de vreme ce în Judo trebuie să te armonizezi cu adversarul, cu ritmul acestuia. Dacă trage, tu împingi; dacă împinge, tragi. Te mişti în raport cu acest principiu, îl dezechilibrezi, iar apoi aplici tehnica dorită.

O’Sensei:În Aikido nu există atac. Dacă ataci, spiritul a pierdut deja. Aderăm la principiul nonrezistenţei absolute, cu alte cuvinte nu ne opunem adversarului, energiei lui. Astfel, putem spune că nici nu există adversar în Aikido. Victoria în Aikido este masakatsu şi agatsu; de vreme ce învingi la modul universal în raport cu misiunea Cerului, deții o putere absolută.

Reporter: Vă referiți la go no sen? (Acest termen se referă la un răspuns întârziat la un atac.)

O’Sensei: Chiar deloc. Nu e vorba de sensen no sen sau sen no sen. Dacă ar fi să verbalizez această experienţă, aş zice că îţi controlezi adversarul fără a încerca să faci acest lucru. Aceasta este de fapt starea de victorie continuă. Nu e vorba de a învinge sau pierde în faţa cuiva. În acest sens, nu există adversar în Aikido. Chiar dacă el priveşte lucrurile în acest fel, adversarul devine de fapt o parte din tine, un partener pe care îl controlezi doar.

Reporter: Câte tehnici există în Aikido?

O’Sensei: Cam 3,000 de tehnici de bază, fiecare dintre ele având câte 16 variaţii, deci există câteva mii bune. În funcţie de situaţie, poţi crea tehnici noi.

Reporter: Când aţi început să studiaţi artele marţiale?

O’Sensei:Cam pe la 14-15 ani. Mai întâi am învățat Tenshinyo-ryu Jujitsu de la Tozawa Tokusaburo Sensei, apoi Kito-ryu, Yagyu Ryu, Aioi-ryu, Shinkage-ryu, toate acestea fiind tipuri diferite de Jujitsu. Cu toate astea, mereu am avut senzaţia că trebuie să existe o formă superioară de Budo în altă parte. Am încercat Hozoin-ryu Sojitsu și Kendo. Dar toate aceste stiluri sunt preocupate de stiluri de luptă de la om la om, adică cu un singur adversar, şi nu m-au putut satisface. Ca atare, am vizitat multe locuri din ţară în căutarea Căii, antrenându-mă neîncetat… dar toate păreau în zadar..

Reporter: Acesta e antrenamentul ascetic al războinicului?

O’Sensei: Da, căutarea adevăratei Căi marţiale. Cînd vizitam alte şcoli sau sisteme, nu provocam niciodată la luptă maestrul acelei şcoli. Persoana care se ocupă de administrarea unui Dojo are multe probleme pe cap, şi ca atare e dificil să îşi arate adevăratele abilităţi când i se năzare cuiva să îl provoace la luptă. Mă duceam deci la el, îi arătam respectul cuvenit şi învăţam cât puteam de la el. Dacă aveam senzația că stilul meu este superior, îi prezentam din nou respectele mele şi mă întoarceam acasă.

Reporter: Asta înseamnă că nu aţi învăţat Aikido de la cineva anume. Cum a luat naştere Aikido?

O’Sensei:După cum spuneam, am căutat Calea în multe locuri… Apoi, pe când aveam în jur de 30 de ani, m-am stabiklit în Hokkaido. La un moment dat, în vreme ce stăteam la hanul Hisada din Engaru, provincia Kitami, am întâlnit un anume Takeda Sokaku Sensei din clanul Aizu. El preda Daito-ryu Jujitsu. De-a lungul celor 30 de zile în care am învăţat de la el, am avut senzaţia unei inspiraţii superioare. Mai târziu l-am invitat la mine acasă, şi împreună cu 15-16 dintre angajații mei am devenit elev în căutarea esenței Budo.

Reporter: Aţi descoperit Aikido în perioada în care ați învăţat Daito-ryu de la maestrul Takeda Sokaku?

O’Sensei: Nu. Ar fi mai corect să spunem că maestrul Takeda mi-a deschis ochii faţă de ce poate însemna cu adevărat Budo.

Reporter: Atunci care au fost condiţiile în care aţi descoperit Aikido?

O’Sensei: A fost în felul următor. Tatăl meu s-a îmbolnăvit serios în 1918. I-am cerut permisiunea maestrului Takeda şi am plecat spre casă. În drumul spre casă, am auzit că dacă mergi la Ayabe în apropiere de Kyoto şi adresezi o rugăciune, orice boală poate fi vindecată. Aşa încât am mers acolo, şi astfel l-am întâlnit pe Deguchi Onisaburo. Mai târziu, după ce am ajuns acasă, am aflat că tatăl meu murise deja. Deşi nu îl întâlnisem pe Deguchi decât o singură dată, m-am decis să mă mut la Ayabe cu familia şi astfel am rămas acolo până spre sfârşitul perioadei Taisho (în jur de 1925). La vremea aceea aveam cam 40 de ani. Într-o bună zi mă ștergeam de apă lângă fântână. Deodată o cascadă de fulgere aurii, orbitoare s-a pogorât deasupra mea din Ceruri și mi-a învăluit trupul. Apoi imediat corpul meu a devenit tot mai mare, atingând dimensiunile universului. În timp ce eram încă copleșit de această experiență, mi-am dat seama că nu trebuie să te gândești la victorie. Budo trebuie să ia forma iubirii. Oamenii trebuie să trăiască în iubire. Acesta este Aikido și aceasta este postura veche din Kenjitsu. După ce am realizat acest lucru, am fost copleșit de bucurie și nu mi-am putut stăpâni lacrimile.

Reporter: În acest caz în Budo nu e bine să fii puternic. Din vremuri imemoriale am fost învățați unitatea dintre Zen și Ken. Într-adevăr, esența Budo nu poate fi atinsă fără a-ți goli mintea. În acel stadiu, binele și răul nu mai joacă vreun rol. 

O’Sensei: Așa cum am spus anterior, esența Budo este Calea  masakatsu și agatsu.

Reporter: Am auzit că la un moment dat ați fost implicat într-un incident cu 150 de muncitori.

O’Sensei: Am fost? Da, îmi amintesc… Deguchi Sensei urma să plece în Mongolia în anul 1924 pentru a realiza idealul său cu privire la o comunitate asiatică mai vastă în acord cu politica națională. L-am însoțit la rugamintea lui, deși mi se ceruse să intru în armată. Am călătorit prin Mongolia și  Manciuria. Pe când eram în aceasta din urmă, am dat peste un grup de bandiți călare, care au deschis focul. Am răspuns la rândul meu cu un Mauser și apoi m-am năpustit asupra lor cu furie, după care s-au împrăștiat. Am reușit astfel să scăpăm de primejdie.

Reporter: Sensei, înțeleg că aveți multe legături cu Manciuria. Ați petrecut mult timp acolo?

O’Sensei: De la acel incident am fost destul de des pe acolo. Eram consilier pentru arte marțiale pentru organizația Shimbuden ca și pentru universitatea Kenkyoku din Mongolia. Din acest motiv am fost primiți bine.

Reporter: Hino Ashihei a scris o povestire numită “Oja no Za” în Shosetsu Shincho în care discută perioada de tinereţe a lui Tenryu Saburo, rebelul lumii Sumo, ca şi întâlnirea acestuia cu Aikido şi spiritul acestuia. Era vorba de dv., Sensei?

O’Sensei: Da.

Reporter: Să înțelegem că ați avut de a face cu Tenryu?

O’Sensei: Da. A stat la mine acasă vreme de trei luni de zile.

Reporter: Aceste lucruri au avut loc tot în Manciuria?

O’Sensei: Da. L-am întalnit pe când se făceau prezentările invitaților după o festivitate ce marca 10 ani de la stabilirea guvernului din Manciuria. La petrecere era acest bărbat chipeș și mulți oameni veneau la mine și îmi dădeau ghes cu comentarii de genul, “acest maestru are o putere extraordinară, ce ar fi să îți măsori puterea cu el?” Atunci am întrebat pe cineva de lângă mine cine era acest om. Mi s-a spus că e faimosul Tenryu care tocmai se retrăsese din Asociația Luptătorilor de Sumo. Mi-a fost prezentat astfel și până la urmă am ajuns să ne întrecem. Eu m-am așezat și i-am zis lui  Tenryu, “te rog încearcă să mă împingi și să mă răstorni. Împinge cât de tare poți, nu te reține.” Dar pentru că știam deja secretul Aikido, el nu a reușit să mă miște nici măcar un centimentru. Tenryu a părut surprins. În consecință a început să practice la rândul lui Aikido. Era un om bun.

Reporter: Maestre, ați avut de a face și cu forțele militare navale?

O’Sensei: Da, destul de mult timp. Începând cu 1927 sau 1928, vreme de vreo 10 ani de zile am fost profesor cu jumătate de normă la Academia Navală.

Reporter: Ați instruit și soldați în perioada în care ați predat la Academia Navală?

O’Sensei: Am instruit adesea militarii, începând cu Academia Navală în anii 1927-1928. Prin anii 1932 sau 1933 am pus bazele unei clase de arte marțiale la școala Toyama pentru armată. Apoi în 1941-1942 am predat Aikido studenților Academiei Poliției Militare. De asemenea, la un moment dat am facut o demonstrație de Aikido la invitația generalului Toshie Maeda, supervizor al Academiei Armatei.

Reporter: De vreme ce aţi avut de a face cu soldaţi, trebuie să fi fost tot felul de personaje şi episoade interesante.

O’Sensei: Aşa este. O dată am fost prins într-o ambuscadă.

Reporter: Din cauză că vă credeau arogant?

O’Sensei: Nu, nu a fost vorba de asta. Voiau să îmi testeze puterea. Pe vremea aceea începusem să predau Aikido poliţiei militare. Într-o seară în vreme ce mă plimbam pe terenul de antrenament, am simţit că se întâmplă ceva. Am intuit de la început că ceva nu e în regulă. Deodată, din toate direcţiile au apărut soldaţi de prin tufișuri și m-au înconjurat. Au început să lovească în mine cu săbii și puști de lemn. Dar de vreme ce eram obişnuit cu aşa ceva, nu m-a deranjat câtuși de puțin. Pe măsură ce ei încercau să mă lovească, eu îmi roteam corpul spre stânga și spre dreapta, iar ei picau unul după altul în vreme ce eu evitam atacurile. Până la urmă au obosit. În orice caz, lumea e plină de surprize. Zilele trecute l-am întâlnit pe unul din cei care mă atacaseră pe atunci. Sunt consilier al  absolvenților Poliție Militare din prefectura Wakayama. La o întâlnire recentă un astfel de personaj m-a recunoscut şi a venit la mine zâmbind. După ce am discutat câteva minute, am aflat că el era unul din cei care m-au atacat pe atunci. Puțin stânjenit mi-a relatat următoarele: “Îmi pare foarte rău pentru acel incident. În ziua respectivă ne-am tot sfătuit dacă noul nostru profesor de Aikido e cu adevărat puternic sau nu. Un grup mai restrâns dintre noi, poliţişti militari aprigi, ne-am decis să testăm noul maestru, vreo 30 de oameni cu totul. Am fost complet șocați să vedem că 30 de bărbați zdraveni nu au putut face nimic împotriva dv., Sensei.”

Reporter: Au existat astfel de incidente când ați predat la școala din Toyama? 

O’Sensei: Întreceri de forță? Un asemenea incident a avut loc, cred, înainte de povestea cu poliția militară. Câțiva căpitani care erau instructori la școala Toyama m-au invitat să îmi măsor puterile cu ei. Toţi se mândreau cu calităţile lor zicând, “eu pot sa ridic o greutate atât de mare,” sau “am despicat un buştean aşa gros”. Le-am explicat, “eu nu am astfel de puteri, dar pot doborî oameni ca voi cu degetul mic. Dar mi-ar părea rău să vă loviţi aşa că mai bine hai să facem altceva.” Mi-am întins apoi braţul drept şi am aşezat vârful degetului arătător pe marginea unei mese şi i-am invitat să se aşeze cu stomacul peste brațul meu. Unul, doi, trei ofițeri s-au așezat astfel peste brațul meu, și în acel moment toata lumea a devenit atentă. Am continuat așa până când șase oameni erau peste brațul meu și apoi l-am rugat pe ofițerul de lângă mine să-mi aducă un pahar cu apă. În timp ce beam apa cu mâna stângă, lumea amuțise și toți schimbau priviri stupefiate.

Reporter: Dincolo de Aikido, trebuie să aveţi o putere fizică incredibilă.

O’Sensei: N-aş zice.

Kisshomaru Ueshiba: Bineînţeles că posedă o anumită forţă, dar aceasta e puterea energiei Ki, nu forţa fizică. Nu cu mult timp în urmă ne-am mutat în altă parte a ţării şi într-o zi am văzut şapte sau opt muncitori încercând în zadar să smulgă o rădăcină de copac enormă. Tatăl meu s-a uitat puțin la ea, apoi le-a zis să se dea la o parte. Apoi a ridicat singur rădăcina cu ușurință şi a aruncat-o cât colo. E un lucru de neimaginat dacă vorbim doar de forța fizică. De asemenea, a mai fost un incident cu un anume Mihamahiro.

Reporter: Vă referitiţi la Mihamahiro de la Asociaţia de Sumo Takasago Beya? 

O’Sensei: Da. Era din provincia Kishu. În perioada în care stăteam la Shingu în Wakayama, Mihamahiro era deja avansat ca practicant de Sumo. Avea o putere extraordinară şi putea ridica câteva sute de kilograme. Cînd am aflat că Mihamahiro stătea în oraş, l-am invitat pe la mine. În timp ce vorbeam, Mihamahiro a zis, “Am auzit că sunteți foarte puternic Sensei. Vreți să ne testăm forța?” “Bine”, am zis eu. “Vei vedea că te pot ține la pământ doar cu degetul arătător”. După care l-am lăsat să mă împingă în vreme ce eu stăteam așezat. Acest om capabil să ridice greutăți uriașe a pufăit și s-a opintit dar nu m-a mișcat din loc. După care i-am redirecționat energia și a zburat cât colo. După ce a căzut l-am țintuit la pământ cu degetul arătător și a rămas imobilizat. Era ca și cum un adult ar ține locului un bebeluș. Apoi i-am zis să încerce din nou și să mă împingă sprijinit de fruntea mea. Nu m-a clintit nici așa. Apoi mi-am întins picioarele înainte și m-am balansat rămânând doar pe șezut și i-am zis să mă împingă din nou. Nici așa nu a reușit. A fost suprins și ca atare a început să studieze Aikido.

Reporter: Când fixați un adversar la pământ cu un singur deget apăsați un punct vital?

O’Sensei: Trasez un cerc în jurul lui. Toată puterea lui este conţinută în acest cerc. Indiferent cât de puternic este un om, nu îşi poate extinde puterea dincolo de acesta. Devine neputincios. Astfel, dacă îţi fixezi partenerul la sol și te afli în afara cercului său de energie, îl poți ține locului cu un singur deget. Acest lucru e posibil pentru că adversarul e deja golit de energie.

Reporter: Din nou, se pare că e vorba de legi ale fizicii. Și în Judo atunci când proiectezi un adversar sau îl fixezi, te așezi în aceeași poziție. Te miști în diferite moduri și încerci să aduci adversarul într-o astfel de situație.

Reporter: Soția dv. e tot din prefectura Wakayama?

O’Sensei: Da. Numele ei de fată în Wakayama era Takeda.

Reporter: Numele Takeda e strâns legat de artele marțiale.

O’Sensei: Se poate spune acest lucru. Familia mea a fost loială Casei Imperiale vreme de multe generații. Și am susținut-o din toată inima. De fapt, înaintașii mei au renunțat la proprietate și avere și s-au mutat cu totul în serviciul familiei imperiale.

Reporter: De vreme ce dv., Sensei, v-ați mutat încă din tinerețe dintr-un loc în altul, trebuie să fi fost greu pentru soția dv.

O’Sensei: Eram foarte ocupat și nu prea am avut vreme de stat pe acasă.

Kisshomaru Ueshiba: Familia tatălui meu e destul de înstărită, lucru ce i-a permis să se concentreze pe Budo shugyo (asceza spirituală prin practica artelor marțiale). Altă caracteristică a tatălui meu e faptul că nu îl interesează banii. Aș vrea să mai amintesc un incident. Când tatăl meu s-a stabilit la Tokyo în 1926, cu ocazia celei de-a doua vizite în capitală. Întâi a venit singur, iar apoi a fost urmat de familie, care i s-a alăturat din Tanabe în 1927. Locul în care ne-am oprit era la Sarumachi, Shibashirogane în Tokyo. Am închiriat acel loc cu ajutorul domnului Kiyoshi Yamamoto, unul din fiii generalului Gambei Yamamoto. La vremea respectivă tatăl meu deținea o suprafață însemnată de pământ în zona Tanabe, care includea atât pământ cultivat cât și necultivat, dar și ținut muntos. Cu toate acestea aveam puțini bani. Trebuia să ne împrumutăm ca să răzbim. În ciuda acestui fapt, tatălui meu niciodata nu i-a trectut prin cap să vândă pământul. Mai mult decât atât, când elevii lui îi aduceau lunar câte o ofrandă, el răspundea, “Nu vreau așa ceva.” Le spunea să le ofere divinității (Kami-sama) pe altar și nu a acceptat niciodata bani în mod direct. Când aveam nevoie de bani, se prezenta umil la altar și primea daruri din partea Divinității. Nu ne-am gândit niciodată să cerem bani pentru Budo. Sala de antrenament de pe atunci era sala de biliard din reședința contelui Shimazu. Mulți demnitari, inclusiv ofițeri militari precum amiralul Isamu Takeshita, ca și mulți aristocrați, veneau pe atunci la antrenamente. Numele folosit de noi era Aikijujitsu sau Ueshiba-Ryu Aikijitsu.

Reporter: La ce vârstă se poate începe practica Aikido?

Kisshomaru Ueshiba: Poți începe pe la 7-8 ani, dar antenamentul serios începe pe la 15-16 ani. Din punct de vedere fizic, trupul devine ceva mai zdravăn la acea vârstă. În plus, Aikido conține multe aspecte spirituale (ca și alte forme de Budo, bineînțeles), deci cam pe la vârsta aceea începi să îți formezi o opinie asupra naturii Budo și o perspectivă asupra lucrurilor ce derivă de aici. Una peste alta aș zice că 15-16 ani e o vârstă potrivită pentru a începe practica Aikido.

Reporter: În comparație cu Judo, sunt puține ocazii în care îți iei partenerul în brațe în Aikido pentru a realiza o tehnică. Deci nu e nevoie de atât de multă forță fizică. În plus poți lupta cu mai mulți adversari în același timp. E într-adevar ideal ca artă marțială. În acest sens v-aș întreba dacă sunt  mulți huligani printre cei care vin să practie Aikido?

Kisshomaru Ueshiba: Bineînțeles că există și acest gen de indivizi. Dar dacă practică Aikido doar cu intenția de a se bate nu rezista prea mult. Budo nu este ca dansul sau privitul la un film. Că plouă sau arde soarele, trebuie să practici în mod continuu în viața cotidiană ca să poți progresa. Aikido este cu preeminență o formă de asceză spirituală prin practica artei marțiale. Nu poate fi cultivată ca instrument de către cei care caută doar motiv de harță. Cei cu înclinații belicoase încetează să mai fie așa odată ce învață Aikido.

Reporter: Înțeleg… prin antrenament constant încetează să se mai comporte ca niște derbedei.

O’Sensei: De vreme ce Aikido nu este o artă marțială a violenței, ci mai degrabă a iubirii și armoniei, nu ai de ce să te manifești violent. Transformi adversarul agresiv prin blândețe, și ca atare nu se mai poate comporta ca un huligan. 

Reporter: Deci nu e vorba de a controla violența prin violență, ci de a transforma violența în iubire. Ce predați mai întâi ca fundamente în Aikido? În Judo se învață ukemi (caderile)…

Kisshomaru Ueshiba: Mai întâi mișcări ale corpului (tai sabaki), apoi fluxul Ki-ului (Ki no nagare)…

Reporter: Ce este acest flux al Ki-ului?

Kisshomaru Ueshiba: În Aikido, ne antrenăm continuu pentru a controla Ki-ul partenerului în mod liber prin mișcarea propriei energii, atrăgând partenerul în propria noastră mișcare. Apoi învățăm să ne rotim corpurile. Nu îți rotești doar corpul, ci și brațele și picioarele împreună. În acest fel întreg corpul devine unificat și se mișcă suplu și fără efort.

Reporter: Observând practica Aikido, elevii par să cadă în mod natural. În ce constă practica căderilor? 

Kisshomaru Ueshiba: Spre deosebire de Judo, unde îți iei mereu în brațe adversarul, în Aikido păstrezi tot timpul o anumită distanță. Ca atare se poate aplica un stil mai liber de ukemi. În loc să cazi grămadă cu adversarul în brațe ca în Judo, cazi circular, o formă naturală de ukemi. Practicăm aceste patru elemente în mod constant.

Reporter: Deci tai-no-sabaki (mișcări corporale), Ki-no-nagare (fluxul Ki-ului curgător), tai-no-tenkan-ho (rotirea corpului), ukemi (căderi) și apoi se începe practica tehnicilor. Ce fel de tehnici se predau la început?

Kisshomaru Ueshiba: Shiho nage, o tehnică de proiecție a adversarului în diferite direcții. Aceasta se execută la fel ca tehnica pentru sabie. Bineînțeles, folosim și săbii de lemn. Cum spuneam anterior, în Aikido până și adversarul devine o parte a mișcării tale. Pot mișca adversarul în mod liber. De aici rezultă că dacă practici cu indiferent ce mijloace ai la îndemână, precum un băț sau o sabie de lemn, ele devin o parte din tine la fel ca un picior sau un braț. De aceea în Aikido ceea ce ții în mână încetează să mai fie un simplu obiect. Devine o extensie a propriului corp. Apoi urmeaza Irimi-nage. În aceasta tehnică intri chiar când adversarul încearcă să te lovească, și în acel moment se aplică 2-3 atemi (lovituri) sunt aplicate. Să zicem că adversarul lovește lateral cu mâna-sabie (te-katana). Folosind forța acestuia, îți deschizi corpul spre stânga lui în timp ce conduci mâna dreaptă a adversarului cu ambele mâini întinse, continuându-i mișcarea. Apoi, ținând mâna adversarului o conduci într-o mișcare circulară în jurul capului său. El cade astfel cu mâna încolăcită în jurul gâtului… și acesta este tot fluxul energiei. Sunt multe teorii sofisticate despre acest aspect. Adversarul devine complet neputincios, sau mai exact forța lui  este ghidată în direcția în care vrei să îl duci. Deci cu cât mai multă putere are adversarul, cu atât mai ușor este pentru tine. Pe de altă parte, dacă răspunzi direct la un atac frontal, nu poți spera să învingi vreodată o persoană mai puternică.

O’Sensei: În Aikido niciodată nu întâmpini frontal un atac. Când adversarul atacă cu mâna sau sabia, întotdeauna există un punct de contact sau o linie de atac. Nu trebuie decât să o eviți.

Kisshomaru Ueshiba: Apoi facem tehnicile următoare: Ikkyo din așezat în răspuns la atacul shomenuchi, Nikkyo, apoi tehnici pentru încheieturi, tehnici de fixare șamd…

Reporter: Aikido conține multe elemente spirituale. Cât timp îți ia să dobândești o înțelegere de bază în Aikido?

Kisshomaru Ueshiba: De vreme ce oamenii sunt diferiți, unii învață mai repede, alții mai încet, deci nu putem face generalizări, dar dacă practici vreme de 3 luni de zile începi să ai o idee despre ce este Aikido. Iar cei care au facut 3 luni vor face și 6. Dacă ai practicat vreme de șase luni, poți continua mai apoi pe termen nedefinit. Cei care au un interes superficial renunță mai devreme de 3 luni de zile.

Reporter: Înțeleg că va fi o examinare de Shodan pe data de 28. Câte centuri negre aveți în clipa de față?

Kisshomaru Ueshiba: Cel mai înalt grad este de 8 dan, iar în prezent sunt patru. Mai sunt șase deținători de centuri negre la nivel de 7 dan. Cei care dețin primul grad în centura neagră sunt destul de numeroși, dar bineînțeles această cifră i-ar include doar pe cei care au contactat Hombu Dojo după război.

Reporter: Înțeleg că un număr important de practicanți Aikido se află peste hotare.

Kisshomaru Ueshiba: Domnul Tohei a vizitat Hawaii și S.U.A. tocmai în ideea de a preda Aikido. Cel mai popular loc este Hawaii, unde există cam 1,200-1,300 de practicanți. Echivalentul ar fi cam 70,000 – 80,000 de aikidoka în Tokyo. Un număr important de centuri negre se găsește și în Franța. Există și un francez care a început să practice Aikido după ce s-a lovit la Judo. Voia să înțeleagă spiritul Aikido, dar nu avea cum să facă acest lucru în Franța. A simțit că pentru a căuta adevăratul spirit Aikido trebuie să vină în locul de origine al acestuia. Ne-a explicat că acesta era motivul prezenței sale în Japonia. Ambasadorul din Panama de asemenea practică Aikido, dar se pare că clima din Japonia e prea rece pentru el și ca atare nu practică în timpul iernii. Mai există o doamnă pe nume Onada Haru care a plecat la Roma pentru a studia scultupra. Ea venea la sală de pe vremea când era studentă la Școala de Arte Frumoase din Tokyo. Tocmai am primit o scrisoare din partea ei în care ne scria că a reușit să întâlnească un italian care practică Aikido și a primit-o bine.

Reporter: Și referitor la interpretarea tehnicilor Aikido?

O’Sensei: Elementele esențiale sunt masakatsu, agatsu şi katsuhayai. Așa cum spuneam anterior, masakatsu înseamnă “victoria corectă”, iar agatsu înseamnă “a învinge în raport cu misiunea divină care ți-a fost încredințată.” Katsuhayai semnifică “atitudinea mentală a victoriei rapide”.

Reporter: Calea e lungă, nu-i aşa?

O’Sensei: Calea Aiki este infinită. Acum am 76 de ani, dar căutarea continuă. Nu e lucru ușor să stăpânești Calea în  Budo sau celelalte arte. În Aikido trebuie să înțelegi fiecare fenomen din univers. De exemplu, rotația pământului, ca și cel mai îndepărtat și complex sistem din univers. O viață întreagă ne antrenăm fără a epuiza Calea.

Reporter: Deci Aiki este învățătura zeilor, și în același timp Calea Marțială. Atunci care este spiritul Aikido?

O’Sensei: Aikido este Ai (iubire) (Kanji difera de la Ai – armonie – la Ai – iubire -, dar lui O-Sensei îi plăcea ambivalența unor astfel de termeni, în măsura în care sensul servea spiritului Aikido – n. tr., DF). Faci din această mare iubire a universului inima ta, iar apoi faci misiunea ta din faptul de a proteja și iubi toate lucrurile. Realizarea acestei misiuni este adevăratul Budo. Adevăratul Budo înseamnă să te învingi pe tine însuți, înseamnă a pacifica spiritul agresiv al adversarului… Mai mult decât atât, este o cale spre perfecționarea de sine absolută, în care inamicul însuși este eliminat. Metoda Aiki este antrenamentul ascetic și calea prin care atingi o stare de unificare a trupului și spiritului, prin realizarea principiului divin.

Reporter: Atunci Aiki este calea către o lume pacificată?

O’Sensei: Scopul suprem din Aikido este acela de a crea un rai pe pământ, un paradis terestru. În orice caz, întreaga lume trebuie să fie în armonie. Atunci nu mai e nevoie de bombe atomice sau cu hidrogen. Lumea în care trăim poate fi plăcută și confortabilă.

Interviul in original poate fi gasit pe site-ul web Aiki Journal

https://aikidojournal.com/2016/09/24/interview-with-morihei-ueshiba-and-kisshomaru-ueshiba/

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2012/07/interviu-cu-o-sensei-morihei-ueshiba-si.html

Micheline Tissier shihan: In Aikido, a person must be the same on and outside tatami

Micheline Tissier

In May, due to a seminar Micheline Tissier , 6 dan shihan held in Cluj-Napoca -Romania, we had a very lovely talk about how and why she started to practice Aikido in Japan, when she was a teenager. How the Art changed over the years and what she is hopping for Aikido, in the future to come. But most of all, I invite you to read the opinion of someone that not only practices and teaches Aikido, but also lives it!

Paula Alexandrescu (P.A.): I know you started to practice Aikido when you were a teenager. So, you have a very important and large perspective on how Aikido transformed over the years. Please, do tell us about this transformation of The Art over the years.

Micheline Tissier sensei (M.T.): Before going to Japan I didn’t knew about Aikido. I was in Japan, staying in my brother’s hose and there was a party one night. After the party we started talking and they told me that in order to have a visa, to be able to stay in Japan, I have to do something, to learn something and I have a choice between karate, judo, aikido, ikebana etc. But, all these disciplines and their names were new to me. Karate and judo I saw on TV, but the rest, including Aikido were new . And I asked my brother what do the French people that were at his party do. He said Aikido and so I said: Aikido then I’ll do too!

P.A.: OK, but since then how did Aikido changed?

M.T. : It’s a long story, I started Aikido in Japan with my than future husband to be, Christian Tissier and, of course, I followed him back  in France again when he returned. I practiced with him a lot 4 hours a day during the week  and 12 hours over weekends. I passed my second, third and fourth dan exams like any other student, but there was a lot of practice.  Sometimes Christian kept forgetting about me and when I was telling him that other are preparing for the third dan for example he was saying that yes, you also, but I forgot about you!

Coming back to your question, I think Aikido changed in a good way especially on the ukemi part. Back then, people were falling, but not like present days. It wasn’t such good ukemi. There was a progression of aikido, of technique. Same technique, but uke being better, also the dynamic of Aikido is better!

P.A. : When did you started to teach Aikido and why did you took this decision and how?

M.T.: It was a beginners class in Cercle Tissier, last year we were living in Paris, when Christian (Tissier shihan, 8 dan) decided to give me this class. He saw I was able to do it, but in the same time it was my first class. The same time I was teaching this beginners class, he was teaching in the higher ranks class and each time he was opening the door, check what I was doing and that was very stressful.  I said if you continue to do that I will stop. He respected my wish, he stopped doing that and I continued to teach that beginners class and after six months, he came to my class and told a few of my students they can come to his advanced class, but my students looked at him and told him that they prefer to stay with me. And from there, I started to extend and develop as teacher and since, didn’t stop! At that point I think he understood I was a good teacher and he stopped bothering me. (Laughter)

P.A.:  What do woman sensei bring new, or different, from man sensei?

M.T.: We don’t have muscles and when we grow, we develop and grow the technique and the speed. For that I say, we really do Aikido! Anyone that joins technique and speed without muscles can be better than someone with strength. It is the same Aikido, but when a man starts, he wants to use the muscles because is normal for man to do that, but not for women.

P.A.: You teach Aikido in many countries, in different continents, do you see different approaches on The Art?

M.T.: Yes, it depends on the sensei they fallow. For example, in France,  most of people  fallow Christian, but in USA not only him, so it is different, the perspective, the approach to Aikido technique,  from one sensei to another.  Where I went to teach, even having a different way to teach, people wanted to learn and were very open to me and my teaching.

P.A.: You started, as we earlier mentioned, to practice Aikido as a teenager, in Japan, for your visa, but how did your motivation changed over the years?

M.T.: I used to practice athletism, in a high level, I was champion of my country and I also stayed in a special place (school), for athletes, to train to become champions. At that point my parents decided to send me to Japan for more preparation, for 2 years. So, I was used to hard training. In that school for athletes, in France, if you didn’t had good results for 3 months on a road they kick you out. I was used to intensive and hard training, but still in Japan, when I started to practice Aikido, the teacher for beginners he only put us to walk  on our knees for the entire hour. That was the class. I was 15 years old, my feet and knees where bloody and I was in pain, but each day I had to come back! I think that it would have been impossible without the hard training in athletism before. But it was possible because I knew what hard training is!

P.A.:  What advice do you have for the Aikido teachers?

M.T.:  Always have a smile on your face and take good care of each person.

P.A.: But would you give a different advice to a woman sensei?

M.T.: Usually the expectation for a woman is to specialize in children. At least men do want that. They don’t think you can teach adults. They also tried that with me, but I categorically refused! I said I can give seminars for everybody, including children, but I am not specialized in children! It’s not that I don’t like it, but I want to teach adults and I’m not a children specialist.

P.A.: We have a difficult lifestyle, with lots of stress, and many fast social-political changes. Living in this challenging social environment, many martial arts specialists are optimistic and others pessimistic. What is your opinion regarding the future of  budo generally, as we know Aikido is budo?

M.T.: It is a difficult question. Aikido is the same, from the principles point of view, but the mentality of people changes each year. As I told you earlier, when I was practicing with Christian, we were practicing 12 hours each weekend. But then, people started to say that Saturday morning they want to take a long walk in the park. After, maybe is better just one day. So, now they practice only 3 hours each Sunday morning. After, they want to eat with the family, spend time with their children and I know is normal, but you cannot do all in one day. So, I don’t know what the future is, but my hope is that Aikido will remain Aikido, real budo!  Not like in China, with competition and so on. No, I want it to stay BUDO!

Micheline Tissier

P.A.: You’ve got to a level where not many people get, you have 6 dan and teach all over the world. What do you expect now from Aikido?

M.T.: I think I have all I dreamed and more. I never dreamed I would have so much and for that I am very happy. Each time I’m on tatami, students don’t know, but I look at O’Sensei Morihei Ueshiba’s portret and I say: Thank you! Because it’s very important for me (tears in the eyes).

P.A.: How do you aplly Aikido outside the tatami?

M.T.: I live with and an Aikido life, I cannot forget that. Everything I do on tatami I do the same in my day by day life! I am not different outside the tatami. If someone is different on tatami is because they haven’t understood something, they made a mistake. Because it is normal to be the same on and outside the tatami!

P.A.: You said you also dance. When did you start dancing and how did that help you in Aikido?

M.T.: The way you use your hips in dance is the same in Aikido and also many positions. For example, when you open your leg is the same in dance. Hips position is the same. If  you are a good dancer, you can become a good aikidoka. When I started Aikido, I was dancing for 8 years already and after in the same time.

P.A.: Can you tell us something that people don’t usually know about Micheline Tisser shihan?

M.T.: (Laughter) As I said earlier I’m the same person on tatami and outside of it. There is no secret about me! I have a good life, a good family, good children and I hope I’m a good grandmother! I have a good relationship with my ex-husband and his wife, everything is good! I’m happy!

P.A.: Thank you very much, sensei!

M.T: Thank you! It was a very nice moment!

May, 2019. Cluj-Napoca. Romania.

Jujitsu, Judo, and Aikido

Jujitsu, Judo, and Aikido are like three sisters.

Jujitsu is the Oldest sister. She has a bad temper and likes to fight. She is only interested in winning fights. She has fought many times and knows what is effective from countless experiences. Since she will fight anyone, she must have excellent technique to secure victory. You know what to expect when she comes for you, but still, it is not easy to stop her. And, if you had to be in a fight, you would want her standing next to you, and on your side.”

Judo is like Jujitsu’s younger sister. She is more interested in competing in events and not actual combat. She is more interested in the glory of competition, and not always survival. But she can and will fight if pushed. Years of training and competition has made her tough. And remember, she grew up with big sis who taught her a few tricks.”

Aikido is the youngest sister. She is not interested in war or competition, but she is familiar with its background. She seeks a peaceful solution always. She is also the most beautiful of her sisters. She is very graceful to watch. You always feel good just being in her presence. But, she is not incapable of defense. She can manage quite well on her terms, and she is very tricky. Even still, one should be aware that even if she fails, she still has two older sisters who jealously guard and watch over her.

“Family” relationship between the three arts.

Original source unknown !

ARMONIE VERDE

Pentru cei care ştiu mai puţin, „AI” din Aikido înseamnă armonie. La fel de importantă ca armonia interioară şi cea cu cei din jurul tău este şi armonia cu mediul înconjurător. Desigur, mă refer la Natură. Şi, din păcate, planeta noastră se află într-un punct în care poluarea a întrecut demult orice limită a bunului simţ! De fapt, aceasta este problema: BUNUL SIMŢ! Lipsa lui! 

Cred că poţi spune multe, dar cel mai puternic rămâne EXEMPLUL PERSONAL DAT! Astfel, la sfârşitul săptămânii trecute am transportat împreună cu unul dintre elevii mei, cu maşina lui personală, câţiva saci de materiale reciclabile. Au fost 3 saci plini cu peturi, pungi si varii recipiente de plastic, un sac cu metal, preonderent aluminiu, doze sau conserve, un sac cu sticlă şi unul cu hârtie şi cartoane diverse. La acestea s-au mai adaugat reviste şi vechi manuale şcolare, găsite rătăcite prin debara.

Toate aceste materiale reciclabile le-am strâns, în casă, în doar 8 luni, în condiţiile în care locuiesc cu încă o persoană. Deci, 6 saci, în 8 luni de la doar două persoane! Faceţi un calcul pentru căsuţa proprie, pentru o privire realistă asupra acestei probleme!

Toate peturile, sticlele, dozele, conservele şi restul de recipiente de plastic sau metal au fost spălate şi uscate. Cu excepţia sticlelor, după uscare, toate au fost presate. Aceste centre de reciclare îţi vor cântări fiecare tip de material şi te vor plăti pentru acestea. Preţul pe kilogram este modic, dar suficient cât să acoperi costurile pe care le ai cu apa şi detergentul consumate, pentru a le curăţa, înainte de a le duce la centrul de reciclare. 

Cred cu tărie că aceasta ar trebui să fie atitudinea noastră normală, faţă de planeta pe care locuim! Şi mai cred că, la armonie ajungi cu paşi mici şi siguri, făcuţi atât din grijă pentru ceilalţi, cât şi pentru întregul ecosistem.

Aikido nu se potriveşte tuturor, dar de reciclat toţi putem să reciclăm, să avem această minimă consideraţie faţă de planeta aceasta care, din păcate, nu mai este atât de „verde”! Paşii următori privesc debarasarea de aparatele electonice şi electorcasnice, precum şi modul în care putem să aruncăm uleiul de uz casnic, fără să poluăm apa.

Haideţi să reciclăm, haideţi să ne armonizăm cu Pământul!