În martie, anul trecut, nu cred că cineva își imagina că, din cauza pandemiei de COVID-19 dojo-urile de Aikido și nu numai vor sta închise atâta timp. Desigur, au fost colegi din organizație sau altele care au făcut uz de anumite perioade de relaxare a restricțiilor și au deschis fie mai repede dojo-urile lor, fie au deschis strict în acele răstimpuri de relaxare.

Noi, Mirai Dojo Aikido Aikikai, al cărui dojo-cho sunt nu am putut deschide decât după 15 luni, foarte foarte lungi, care, pe alocuri au părut ani.

Nu mai știu momentul exact dacă era sfârșitul lui martie 2020 sau începutul lunii aprilie a fatidicului an, ce bine că a trecut, însă îmi amintesc cum întreaga lume s-a rupt în două și conținutul unui nor negru de amărăciune și anxietate mi s-a revărsat în cap și suflet realizând că nu voi putea redeschide dojo-ul prea curând.

Noi am redeschis la începutul lunii iulie 2021 și cu o seară înainte de primul antrenament m-am întâlnit cu cei doi senpai pentru a face curat în sala deja curățată de femeia de serviciu angajată în acest sens. Nu puteam crede! Până nu a început primul antrenament, nu am putut crede!

 
Universitatea de Educație Fizică și Sport (UNEFS) din București, unde avem închiriată sala de judo pentru a practica Aikido, este o instituție de stat și nu a putut risca sănătatea studenților. De altfel, într-o mică ședință cu senpaiul meu, care se ocupă de chestiunile administrative am fost de comun acord să nu redeschidem nu numai până când ne va permite conducerea UNEFS, dar și până când adulții se vor putea proteja prin vaccin sau ca în cazul meu, au trecut prin boală.

Am început imediat un program de antrenamente online, dar care așa cum toți am simțit, nu sunt prea generoase în oferta de posibilități….Personal, mă frustrau mai mult decât dacă nu făceam deloc. De aceea, l-am lăsat pe unul dintre senpaii mei să se ocupe de acestea și a acoperit întreaga perioadă cu succes și rezultate foarte bune.

Probabil că deja mulți vă gândiți că am greșit titlul, dar nu, am făcut exact ce am spus că am făcut! Prin cele de mai sus am vrut doar să contextualizez puțin.

Generația noastră nu a mai fost într-o astfel de situație și fiecare s-a adaptat condițiilor pandemice și restricțiilor cum a putut mai bine. Pentru mine nu mi-a fost așa de frică, dar pentru mama care are 64 de ani și câtiva prieteni care au stări de sănătate precare am simțit o teamă teribilă până când practicând și aplicând principiile Aikido m-am lăsat în Voia Lui Dumnezeu.

Cea mai grea perioadă a fost cea de lockdown, când nu numai că nu puteam merge la dojo, dar nici la biserică nu aveam voie. Desigur, a rămas rugăciunea personală, de acasă și….Aikido, pus în cea mai aplicată practică (licență poetică!) din câte aș putea să îmi închipui. Mă luptam cu mine, cu emoțiile și gândurile mele și făceam când irimi, când tenkan, pentru a încerca să-mi relaxez umerii și de acolo corpul și apoi interiorul. Dar, așa cum spune sensei totul începe cu relaxarea umerilor și cu o respirație profundă și controlată.

Astfel, am avut mult timp pentru reflecta, dar și pentru introspecție și tot ce am simțit și gândit mi-am dat seama că îi datorez în primul rând Lui Dumnezeu, care mi-a permis să practic Aikido din 2008, să trec prin această perioadă care aparent a fost doar rea, pentru a realiza că de fapt am reușit ceea ce poate altfel nici nu aș fi putut începe să înțeleg. Da, Aikido merge, însă depinde de scopul pentru care-l practici. Eu îl practic pentru a avea un mijloc în plus de a mă șlefui și a atinge acea atât de râvnită pace interioară, serenitate spirituală. Desigur și pentru autoapărare.

Atenție însă, acum că putem practica, nu avem nicio scuză să nu transpirăm cât mai mult la fiecare antrenament. Să ne (re)vedem cu bine pe tatami!

Sensei Paula Alexandrescu, Dojo Cho – Mirai Dojo Aikido Aikikai

Stanley Pranin: Au trecut noua ani de cand O-Sensei a murit si exista oricand pericolul ca ceea ce O-Sensei ne-a invatat sa se schimbe de-a lungul timpului in ceva care nu va mai putea fi considerat drept Aikido. Prin urmare, as vrea sa va intreb ce anume considerati ca puncte fundamental importante atunci cand predati. 

Morihiro Saito Sensei: Principalul este sa te concentrezi asupra  bazelor. Oamenii nu iau in serios lucrurile de baza si sunt atrasi de tehnici sofisticate. De asemenea, in zilele noastre, nu poti fi vazut ca fiind bun daca nu faci lucruri sofisticate. Altfel, un profesor nu va atrage elevi.

E gresit ca un maestru de arte martiale sa incerce sa traiasca de pe urma elevilor, predand budo. Un maestru de arte martiale nu ar trebui sa fie ingrijorat de situatia sa financiara. Altfel, va sfarsi prin a da ranguri studentilor slabi, sau daca cineva ii va aduce ceva, el ii va acorda tratament special si va fi de partea aceluia. O-Sensei obisnuia sa spuna: „Sunt ceea ce sunt pentru ca m-am antrenat din greu 60 de ani. Tu ce crezi ca poti sa faci?” Spunea asta in mod frecvent. Dar sunt multi oameni care nu inteleg ce inseamna „greu” si „usor”. „Greu” inseamna sa faci tehnica ferm, cu o miscare usoara. Dar oamenii tind sa se antreneze intr-un mod smucit. 

Iar cand trebuie sa execute tehnica “usor”, ei fac asta intr-un mod lipsit de vlaga. Miscarile usoare ar trebui umplute cu cel mai puternic ki. Oamenii nu pot sa inteleaga intelesul lui „greu” si „usor” pentru ca nu au avut contact cu O-Sensei. O-Sensei obisnuia sa spuna ca daca ar fi mers in alta parte si ar fi aratat tehnicile sale, acestea ar fi fost furate; deasemenea, mai spunea ca „tehnicile de Aikido nu sunt pentru a fi demonstrate. A raspandi Aikido este a-l preda celor devotati, care se aduna laolalta si se antreneaza impreuna. Nu inseamna sa-l arati si sa-l promovezi printre cei care nu sunt in niciun fel conectati cu aceasta arta. A raspandi Aikido inseamna a mari numarul celor cu adevarat devotati.” 

Astfel, la demonstratii, O-Sensei facea intentionat acele tehnici pe care nimeni nu le-ar fi inteles. Dar ele contineau esenta Aikido-ului. Cei care nu practicasera sistematic incepand cu bazele, nu le-ar fi inteles si doar ar fi imitat tehnicile demonstrate de O-Sensei. Astfel, Aikido a devenit treptat deplasat fata de centrul sau. Situatia nu are remediu pentru ca punctul de plecare al Aikido-ului a devenit neclar. Aikido corect este dificil. Sunt multe zile nefericite. Nimic nu este placut la inceput. 

Dar avand asta la baza pana la urma devine placut. Prin antrenament intens poti ajunge sa te bucuri de Aikido. Precum unii oameni se bucura unul de altul la inceput si le este mai greu mai tarziu. O persoana precum Hidaka Shihan care s-a retras la Iwate sa se antreneze este un om remarcabil. Asadar, retrage-te si devoteaza-te exercitiului zilnic, observand acele lucruri spuse de O-Sensei. Antreneaza-te asa cum s-a antrenat O-Sensei insusi in Iwama. In orice situatie, pentru a practica perfect Aikido, studiaza-l pe O-Sensei. 

Din fericire, il visez des pe O-Sensei. Asa cum domnul Abe a spus in scrisoarea lui nu ar trebui sa il uitam pe O-Sensei. Dar in cazul vostru, al practicantilor actuali, nu este nimic de facut. Daca cel putin cei care au fost antrenati de O-Sensei il respecta si ii pastreaza amintirea vie, isi vor aminti intotdeauna cuvintele lui dojenitoare. In acest fel greselile pot fi usor corectate si cuvintele lui se vor intoarce intotdeauna. Cine il uita pe O-Sensei va continua conform vointei proprii si O-Sensei nu va mai aparea. 

Daca o persoana a continuat mult timp in acest fel, nu mai este cale de intoarcere. Si daca dintr-o data se opreste din a preda in modul lui propriu dupa ce a predat in acest fel mult timp, oamenii il vor intreba: „Este fals ceea ce ne-ai invatat?”. Kokyuho este inclus in bazele pe care le-a predat O-Sensei, iar ki-ul este in kokyuho insusi, dar nu exista kokyuho in ki. Ki-ul este in kokyuho. 

De cand m-am antrenat in Iwama nu pot sa predau decat conform modului in care ne-am antrenat aici. Deci acesta este modul in care am predat. Prin urmare, bazele pe care O-Sensei le-a sadit in mine, desi sunt foarte greu de invatat, trebuie sa fie invatate in acelasi mod de toata lumea. Cei care persevereaza vor accede in final la adevarata intelegere. Sunt mai multe feluri de elevi. Unii gasesc la moda sa vina pana la dojo, carand un „gi” pe umar. 

Altii nu dau nici o importanta antrenamentului, dar gasesc reconfortant si racoritor ca o Coca-Cola faptul ca profesorul lor face un ukemi splendid pentru ei, desi nu stiu inca sa proiecteze. Iar altii pur si simplu vor sa devina puternici. Nu vor niciun rang, vor doar sa fie puternici. Pe de alta parte, sunt oameni care vor sa isi obtina rangul dan. Exista aceste doua tipuri extreme. Asa ca sunt destui oameni care nu mai vin deloc dupa ce si-au obtinut dan-ul. 

Sunt foarte multe feluri de elevi. Cei mai buni sunt cei care nu sunt lacomi… Astfel de oameni au si un spirit altruist. Sunt si politicosi. Oamenii politicosi sunt vigilenti. Cand devii vigilent, devii in mod natural curtenitor. Eu cred ca practicantii de arte martiale de scoala veche erau astfel. 

Stanley Pranin: Saito Sensei, ii invatati pe elevii dumneavoastra pas cu pas, tehnicile importante de la baze pana la „ki no nagare” cu multa rabdare. Instructiunile dumneavoastra sunt asa de usor de urmarit incat pana si elevii straini care nu stiu niciun cuvant in japoneza pot sa inteleaga perfect. Cum ati dezvoltat aceasta tehnica de predare? 

Morihiro Saito Sensei: Datorez asta lui O-Sensei. Am fost asaltat si dojenit in mod repetat de O-Sensei si astfel am invatat. 

Stanley Pranin: Este ca si cum ati fi primit doctoratul in pedagogie la o universitate americana… (rasete) 

Morihiro Saito Sensei: O-Sensei a facut asta pas cu pas. Eu doar incerc sa imi insusesc aceasta metoda prin studiu serios si sa ii fac pe altii sa inteleaga. Asa ca totul se datoreaza invataturilor fondatorului, Ueshiba O-Sensei. Pentru ca urmez invataturile lui O-Sensei, elevii mei ma apreciaza, asa ca le spun tuturor elevilor avansati sa il studieze pe O-Sensei. 

Stanley Pranin: Antrenamentul cu jo si bokken sunt aspecte importante ale Aikido. Cu toate acestea, printre multii profesori de Aikido, sunt unii care din diverse motive nu au experimentat suficient cu ken si jo. Cum credeti ca poate fi rezolvata aceasta problema?

Morihiro Saito Sensei: O-Sensei a explicat Aikido pornind de la sabie. Obisnuia sa spuna intotdeauna: „Tu! Adu un bokken! E asa! E asa!”. Si explicatiile lui de „tai no henka” (intoarcerea corpului) si miscarile care se impletesc cu sabia, toate au inceput cu sabia. Ceea ce fac este in concordanta cu ceea ce am fost invatat la randul meu. Ken-ul (sabia) si jo-ul sunt indispensabile. Pentru a practica Aikido trebuie sa luam in considerare intotdeauna ca folosim o lama adevarata de sabie sau ca ne aflam intr-o situatie de unul contra mai multi manuind arme reale. 

Fara asta nu este Aikido. Cand folosesti sabia, o miscare libera a corpului este necesara in eventualitatea in care lama sabiei este rupta sau esti la distanta de sabia ta. O postura din care poti ataca in orice moment este necesara. Este nevoie de pregatire mentala. Aikido are propriile miscari ale corpului, astfel, daca nu ai in minte sabia, invariabil vor fi deschideri in miscarile corpului tau. O sabie poate sa taie prin simpla atingere. Desi karate poate sa sparga zece placi, un cutit taie doar cu o usoara atingere. Ken si jo sunt esentiale in Aikido. Prin studiul interrelationarii lor nu se fac miscari inutile. 

De aceea trebuie sa folosim o sabie care reflecta miscarile corpului si viceversa, miscari ale corpului care sa reflecte miscarile cu sabia. Din aceleasi miscari de baston si cutit se nasc tehnici foarte rapide. Toate sunt la fel. Toate sunt intercorelate. Astfel, O-Sensei obisnuia sa puna pe cineva sa ii aduca sabia si demonstra o miscare spunand „Vino si loveste-ma! E asa. Vino si prinde-ma! E asa.” Vorbind la modul general, facea remarci precum urmatoarea: „Totul este una. Toate sunt acelasi lucru.” Ne-a invatat in acest fel. 

Eu doar ii urmez exemplul. Nu vreau sa fac caz de acest lucru. Daca voi, elevii, apreciati invataturile mele, trebuie sa ii multumesc lui O-Sensei. Asadar voi studia mai mult, pentru ca elevii mei sa se bucure si mai mult. Toti il vor privi pe O-Sensei cu si mai multa admiratie. 

Stanley Pranin: Se pare ca exista japonezi care cred ca strainii nu vor fi niciodata capabili sa inteleaga esenta Aikido. Eu insumi fiind strain, daca acest lucru este adevarat, m-as simti extrem de descurajat, iar universalitatea si autenticitatea acestei arte martiale, Aikido, ar fi puse sub semnul intrebarii. Dv. ce parere aveti?

 Morihiro Saito Sensei: Cei care gandesc in acest fel sunt tocmai cei care nu sunt in stare sa predea. Si pentru ca nu pot sa predea Aikido corect, creeaza acest tip de situatie, pentru a-si ascunde carentele. Eu sunt impotriva acestui lucru. Cred ca Aikido va fi reimportat in Japonia in viitor. Toate aspectele autentice ale Aikido vor fi duse in tari straine. Toti strainii vor aduce inapoi Aikido-ul autentic. Cred ca in viitor japonezii vor merge in tari straine pentru a invata Aikido. Asa ca ii rog pe elevii mei japonezi: „Veniti sa va antrenati atat timp cat sanatatea si circumstantele de munca va permit si aveti grija de elevii mai tineri in timp ce voi va antrenati – va rog sa faceti tot posibilul pentru a fi asistentii mei.”

In mod constient si asumat incerc sa fiu foarte rabdator cu elevii straini, pentru ca ei sa nu creada asemenea nonsensuri, cum ca „strainii nu pot invata Aikido”. Este cu adevarat absurd. Din punct de vedere al scolii Iwama, putini oameni inteleg Aikido la fel de bine ca strainii. Aproape toti strainii care vin la Iwama inteleg Aikido si rezultatul este clar manifestat in vietile lor. In ceea ce priveste atitudinea lor asupra vietii si antrenamentului, am asteptari mari si un respect pentru straini. Altfel, nu m-as referi la ei ca membrii ai familiei, as mentine o distanta in ceea ce ii priveste. Este absurd. Aceasta este o intrebare trista, daca as putea spune asa… 

Nu mi-am imaginat niciodata ca mi se va pune o asemenea intrebare. Cei care vin la Iwama sunt cu totii oameni minunati. Iat-o, de exemplu, pe Pat (Hendricks). Asa ca eu spun ca daca situatia prezenta continua, cel putin tehnicile autentice pe care eu le-am invatat vor fi cu totul duse in America. Cand asta se va intampla si cand eu nu voi mai putea preda, voi spune noilor elevi: „Mergeti in America sa invatati.” Acesta e gandul meu. Cei care sunt nerabdatori sa studieze intr-un loc ca acesta, gatind pentru ei insisi, fara televizor sau radio, sunt cei care inteleg cel mai bine. 

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2012/11/interviu-cu-morihiro-saito-sensei-9-dan.html?

Stanley Pranin: Care este cel mai important lucru pe care l-ati invatat de la Morihei Ueshiba?

Koichi Tohei Sensei: Felul in care multi vorbesc in ziua de azi despre Ki tinde catre lucruri oculte, dar eu personal va garantez ca nu am facut niciodata nimic de acest gen. Multe din lucrurile despre care vorbea Ueshiba Sensei insa aveau aceasta coloratura.

In orice caz, am inceput sa practic aikido pentru ca am gasit in Ueshiba Sensei un maestru care a desavarsit arta relaxarii totale. De fapt, tocmai pentru ca era atat de relaxat putea genera atat de multa forta. Am devenit elevul lui cu intentia clara de a invata acest lucru de la el. Ca sa fiu sincer, nu am ascultat niciodata prea atent ce a avut de zis.

Stanley Pranin:Sensei, aratati foarte bine pentru o persoana care urmeaza sa implineasca 76 de ani. Asa a fost intotdeauna?

Koichi Tohei Sensei: Nu. In copilarie am fost destul de firav. Tatal meu spunea ca trebuie sa ma intaresc fizic si m-a determinat sa incep judo, pe care el il practise la universitatea Keio. M-am antrenat serios si pana la urma am devenit intr-adevar mai puternic, dar dupa ce am inceput programul preuniversitar la Keio m-am imbolnavit de pleurezie si am fost nevoit sa fac pauza un an.

Neputand indura ideea ca voi pierde ceea ce am dobandit atat de greu, am inlocuit antrenamentul de judo cu alte forme de antrenament, precum zazen (座禅, meditatie din asezat) si misogi (禊, purificare). Mi-am jurat sa nu mai permit fortei mele sa ma paraseasca chiar daca acest lucru o sa ma omoare. Faptul de  a-mi face griji pentru sanatatea mea si de a trai ca un semi-invalid nu avea cum sa ma ajute sa ma recuperez, asa ca am zis – la dracu, o sa ma arunc cu disperare in antrenament indiferent de consecinte – daca mor, mor. Aikido a fost o parte din acest antrenament de care vorbesc. M-am focusat asupra faptului de a-mi intari organismul, si intr-un fel sau altul la un moment dat razele X au aratat ca pleurezia a fost complet eliminata. In mod miraculos, m-am insanatosit.

Desi aceste idei nu imi erau foarte clare, intr-un fel intuisem deja ca de fapt mintea si spiritul meu (心, kokoro) erau cele care mi-au motivat corpul. Mi-am dat seama ca atitudinea ta interioara este importanta. Boala fizica este in regula (chiar daca nu e dezirabila), dar faptul de a permite bolii sa se extinda catre spirit este inacceptabil.

In japoneza, daca trupul sufera in vreun fel, spunem yamai sau byo (病), care inseamna pur si simplu “boala”; dar daca problema se extinde catre spiritul sau, o numim byoki (病気). Asadar, chiar daca trupul meu este afectat de vreo boala, nu trebuie sa permit acesti lucru sa se extinda spre energia mea interioara, spre ki. Daca mintea e sanatoasa si spiritul e puternic, trupul le urmeaza.

Dupa ce m-am refacut, m-am intors la clubul de judo, dar nu am reusit sa gasesc motivatia pe care o avusem initial la antrenament. Un aspect a fost cu siguranta faptul ca judo accentueaza in mod inevitabil pregatirea fizica intensa inainte de a aborda chestiuni de ordin mental sau spiritual. In gandirea mea insa, tocmai mintea este cea care misca corpul, si din acest motiv antrenamentul ar trebui sa plece de acolo.

Stanley Pranin: Cand ati inceput sa practicati la Ueshiba Dojo?

Koichi Tohei Sensei: Cred ca prin 1940. Kisaburo Osawa a venit cam la o saptamana dupa mine. Ma gandeam la judo, si cat de trist poate fi daca eu ma antrenez cateva saptamani singur, revin la dojo si dau cu toti de pamant. Ma gandeam: “De ce sa imi pierd vremea cu asa ceva?” Acesta a fost momentul in care l-am intalnit pe Ueshiba Sensei. Shohei Mori, unul din practicantii mai avansati decat mine la clubul de judo, care lucrase la Caile Ferate Manciuriene, mi-a povestit despre un maestru cu o forta extraordinara, si m-a intrebat daca vreau sa-l cunosc. Apoi mi-a dat o scrisoare de recomandare, si evident ca m-am dus.

Ueshiba Sensei era plecat cand am sosit eu la dojo, si am fost intampinat de catre un uchideshi pe nume Matsumoto. L-am intrebat, cam cu ce se mananca aikido. El mi-a raspuns, “da-mi mana si iti arat.” Banuiam ca o sa incerca sa imi aplice vreo tehnica, asa ca i-am dat mana stanga. Fiind dreptaci, mi-am pastrat mana mai puternica in rezerva, in caz de nevoie. El m-a prins de mana si mi-a aplicat un nikyo taios. Nu ma incordasem deloc, asa ca am simtit o durere agonizanta. Sunt sigur ca m-am albit la fata, dar nu aveam de gand sa ma dau batut, asa ca am indurat cat de mult am putut. Dupa care i-am tras un pumn cu mana dreapta, l-am naucit si mi-a dat drumul.

Deja incepusem sa ma gandesc ca daca asta e aikido, as putea sa o las balta si sa plec acasa. Chiar atunci s-a intors si Ueshiba Sensei. I-am aratat scrisoarea de recomandare, la care el a facut “Ah da, de la d-l Mori…” Apoi, cu titlu demonstrativ, a inceput sa il arunce prin dojo pe unul din elevii interni mai robusti.

Mi s-a parut coregrafiat ce face acolo, pana cand Ueshiba Sensei mi-a zis sa imi dau haina jos si sa il atac. Am luat o postura din judo si am avansat catre el ca sa il prind. Spre marea mea surprindere, m-a aruncat atat de rapid si de usor, ca nici nu am avut timp sa imi dau seama ce s-a intamplat. In clipa aceea am stiut ca asta vreau sa fac. I-am cerut permisiunea sa incep antrenamentele, si de atunci am inceput sa merg in fiecare zi.

Antrenamentul mi s-a parut foarte misterios la inceput, si muream de curiozitate sa stiu cum erau aplicate tehnicile, sau ce le facea sa functioneze. Cand cineva foloseste forta ca sa te doboare, exista intotdeauna ceva de care te poti agata sau sprijini pentru a reactiona. Dar atunci cand cineva nu face nici un efort special, si tu tot esti pus la pamant, e deja alta poveste! M-am gandit, “E ceva autentic, aici e de mine.”

La inceput nu aveam nici cea mai vaga idee ce se intampla. Pana si elevii de liceu reuseau sa dea cu mine de pamant fara efort. Parandu-mi-se ciudat, am inceput sa ii prind cu si mai multa putere. Evident ca asa ma aruncau si mai usor.

In acelasi timp imi continuam antrenamentul la Ichikukai (一九会). Obisnuiam sa stau acolo peste noapte, unde practicam zazen si misogi. Antrenamentul era focusat pe faptul de a dobandi o stare de iluminare in care trupul si mintea devin absolut libere, capabile sa se miste in mod neingradit. Era epuizant, iar dupa asta ma grabeam sa ajung la antrenamentul de aikido, desi eram deja mort de oboseala. Spre surprinderea mea, am descoperit ca persoane care inainte ma aruncau cu usurinta, acum erau complet incapabili sa o faca. Mie in schimb nu imi lua prea mult efort sa ii pun la pamant. Toata lumea avea impresia ca se intampla ceva ciudat si spuneau lucruri precum, “Ce se intampla cu Tohei?! El lipseste de la antrenament si vine inapoi mai puternic decat era inainte!”

E dificil sa arunci un adversar daca a renuntat la forta, si in acelasi timp devine mai usor pentru el sa te arunce. M-am gandit la Ueshiba Sensei si mi-am dat seama ca intr-adevar el era mereu relaxat cand facea aikido. Atunci am inteles ce insemna de fapt sa te relaxezi.

Am continuat sa fac progrese in aikido, pe masura ce continuam sa practic misogi si zazen. Dupa vreo sase luni am fost trimis sa predau in locuri precum Academia Militara de Politie din Nakano sau Scoala Privata (塾, juku) Shumei Okawa. Nimeni in afara de Sensei nu ma putea dobori. Mi-a luat cam jumatate de an ca sa ajung la acest nivel, deci am impresia ca cine are nevoie de 5 ani sau 10 se misca prea incet. Chiar si acum, majoritatea se chinuie sa invete tehnici, dar eu invatam despre Ki de la bun inceput.

Stanley Pranin: Cand credeti ca a desavarsit Ueshiba Sensei “arta relaxarii”?

Koichi Tohei Sensei: Cred ca atunci cand traia in Ayabe si era puternic preocupat de religia Omoto-kyo si de practicile lor mistico-ascetice. Ueshiba Sensei adesea ne povestea cum intr-o zi stand pe marginea unei fantani dupa un antrenament a avut o epifanie subita, cand a realizat ca trupul lui a devenit invincibil. Putea intelege cu claritate semnificatia sunetelor emise de pasari, insecte si tot ce mai era in jur. Se pare ca acea stare a durat cam 5 minute, dar cred ca atunci a devenit un maestru in acest sens. Din pacate, intotdeauna vorbea despre aceasta experienta folosind termeni religiosi, incomprehensibili.

Cand esti tinut la pamant cu fermitate, acea parte a corpului nu se mai poate misca. Tot ce poti sa faci este sa incepi miscarea dintr-o parte a corpului ramasa libera, si singurul mod in care poti face asta este sa te relaxezi. Chiar daca adversarul te tine cu toata forta, tot il poti arunca daca esti relaxat atunci cand faci proiectarea. E un lucru pe care am avut ocazia sa il experimentez pe pielea mea atunci cand am fost in Hawaii, iar cand m-am intors in Japonia si m-am uitat din nou la modul in care se misca Ueshiba Sensei, mi-am dat seama ca el intr-adevar aplica tehnicile dintr-o postura stabila, dar foarte relaxata. Pe cand eram elevul lui Ueshiba Sensei invatam in paralel cu Tempu Nakamura. El e cel care m-a invatat ca “mintea misca corpul.” Aceste cuvinte m-au lovit ca un tunet si mi-au deschis ochii in raport cu tot ce tine de aikido.

Ueshiba Sensei era o persoana care demonstra ce inseamna sa existi intr-o stare relaxata, sa detii Ki adevarat, sa ai un trup si o minte unificate. Postura sa corporala era solida ca piatra, nu puteai sa-l clintesti oricat trageai de el sau il impingeai. Cu toate acestea, ma arunca fara efort, fara sa-mi dea impresia ca ar recurge in vreun fel la forta. Am fost șocat sa constat ca un astfel de om exista pe lume. Mai mult decat orice altceva, Ueshiba Sensei m-a invatat ca postura relaxata este cea mai puternica. El insusi era dovada vie a acestui fapt.

Nu cred ca mai exista astfel de indivizi pe lume la ora actuala. Aceasta calitate a lui, pe care a dobandit-o dupa indelungi si chinuitoare cautari este ceea ce ar trebui sa lasam mostenire generatiilor urmatoare, nu povestile care spun ca smulgea copaci din pamant cu mainile goale si alte bazaconii. (…)
Ueshiba Sensei nu a permis niciodata shiai ( 試合 – meci, competitie). Intr-o lupta reala scopul este sa il scoti din lupta pe celalalt, sa il faci complet incapabil de riposta; daca nu faci asta, nu poti spune ca ai castigat. Pe de alta parte, meciurile moderne sunt guvernate de reguli stabilite de dragul sigurantei practicantilor, iar victoria sau infrangerea sunt decise in acest context.

Astfel de meciuri sunt sporturi, nu shiai in adevaratul sens al cuvantului. Judo, de exemplu, a fost gandit asa incat sa te poti ridica de pe saltea, indiferent de cate ori te arunca celalalt. Acest lucru e posibil doar pentru ca judo e un sport. In realitate nu s-ar intampla asa ceva.

In trecut, shiai insemna fie sa omori adversarul, fie sa il ranesti atat de rau incat sa nu mai poata riposta. Altfel, meciul era considerat neterminat, si nu puteai spune clar cine e victorios.

Budo nu include astfel de meciuri prin natura lui. Daca te uiti atent la ideogramele chinezesti, vei vedea ca budo inseamna de fapt “calea de a opri armele.” Pui jos arma, iar celalalt o pune jos la randul lui. Cu alte cuvinte, scopul nu este faptul de a invinge sau vatama oamenii. Adevaratul budo inseamna sa te perfectionezi pe tine insuti, sa iti depasesti limitele, sa te desavarsesti ca individ, nu sa ii omori pe ceilalati. E un lucru pe care Ueshiba Sensei l-a spus de multe ori.

Pentru a ne misca in siguranta si a proteja viata, trebuie sa stabilim reguli. Dar faptul de a decide victoria sau infrangerea pe baza unor asemenea reguli ne plaseaza automat in contextul sporturilor. Ueshiba Sensei in schimb a spus clar si raspicat toata viata ca Aikido este Budo, nu sport.

Sensei era de neclintit, ca o stanca, dar in acelasi timp total relaxat – iar combinatia asta il facea foarte puternic. El desavarsise relaxarea integrand-o complet in corpul lui. Daca nu aveam sansa sa il intalntesc pe Ueshiba Sensei, probabil ca as fi trait toata viata fara sa stiu ceva despre acest nivel de relaxare. Ii sunt foarte recunoscator pentru asta.

Interviul integral in limba engleza poate fi gasite pe site-ul:

 

Interview with Koichi Tohei, by Stanley Pranin

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2015/01/interviu-cu-koichi-tohei-10-dan-aikikai.html

Stanley Pranin: Ce impresie v-a facut Ueshiba sensei cand l-ati vazut prima oara?

Gozo Shioda Sensei: Sincer, mi s-a parut ca totul este fals, pre-aranjat. Cand a terminat demonstratia, mi-a spus: “Shioda, ataca-ma!” Eu l-am intrebat, “Ce ati vrea sa fac? Cum sa va atac?” La care el a spus, “Fa ce vrei. Ataca-ma cum vrei.” Aveam gradatia de 3 dan in Judo pe atunci, iar O-Sensei era ceva mai scund decat mine. Era lat in spate, dar scund. Asa ca m-am dus spre el si am incercat sa il lovesc cu piciorul cat am putut de tare. Exact in clipa in care ma asteptam sa il lovesc, m-am trezit proiectat, si m-am lovit cu capul de pamant: “zdrang!” Pe masura ce privirea mi se incetosa, am mai apucat sa spun, “Ma dau batut, m-ati invins.” A doua zi m-am inscris si am inceput antrenamentele. 

Gozo Shioda Sensei: Asa era pe atunci. In acele zile, Ueshiba sensei era intr-adevar foarte strict. Aveai nevoie de o recomandare de la doua persoane care garantau pentru tine, ca sa poti deveni membru la dojo. In cazul meu, tatal meu si directorul au fost girantii. Acest lucru se petrecea acum aproape cincizeci de ani!

Gozo Shioda Sensei: Sensei il lua de multe ori pe d-l Futaki ca partener si i-a dat o sabie. Batranul taia, iar sensei facea eschiva mereu catre dreapta. D-l Futaki a observat probabil acest lucru, si la un moment dat l-a atacat tocmai pe acea parte. De aceasta data Ueshiba sensei a ramas locului fara sa se miste, si a spus “Ce faci, Futaki sensei?” Futaki a mormait ceva, cum ca a fost o greseala din partea lui. A fost un episod foarte amuzant. 

Stanley Pranin: Ne puteti spune cam in ce masura l-a influentat Sokaku Takeda pe Ueshiba Sensei din punct de vedere tehnic?

Gozo Shioda Sensei: Daito-ryu era o forma de lupta autentica, de pe vremea cand razboinicii purtau armuri si luptau pe viata si pe moarte. Este extrem de taios si sever. Dar in multe privinte e complet nefiresc, ne-natural. Cred ca puteti spune ca Ueshiba Sensei “a dat jos armura” si a modificat tehnicile. Ce am invatat noi este, fara doar si poate, Ueshiba-ryu. Daito-ryu este ceva diferit. Dar putem spune ca radacinile Aikido sunt in Daito-ryu. 

Stanley Pranin: Inainte de razboi, Ueshiba sensei era o personalitate cunoscuta in lumea artelor martiale? 

Gozo Shioda Sensei: Bineinteles. Toata lumea il respecta. 

Stanley Pranin: Am auzit ca tehnica lui de sabie a fost criticata destul de dur, pentru ca era mai neobisnuita. 

Gozo Shioda Sensei: Bineinteles, eram epuizat. Japonia abia incepea sa se refaca dupa razboi. Economia se punea incet in miscare, oamenii aveau inca greutati de depasit, nu aveam decat mancare simpla, orez si supa. E posibil. Dar experienta era diferita cand traiai si te antrenai impreuna cu el. Sensei facea intotdeauna ce era mai adecvat in situatia data. Nimic nu era cu adevarat fix, batut in cuie; facea ceea ce era indicat in acel moment. Pentru un practicant obisnuit de kendo, nimic nu putea fi mai straniu. Cred ca acesta e motivul pentru care si-a atras anumite comentarii negative. Dar, cum spuneam, sensei facea totul in functie de timp, loc si situatia data. 
Spre exemplu, faimoasa scoala de sabie Yagyu, contine o serie intreaga de forme (kata) de antrenament traditionale. In raport cu acestea, ceea ce facea O-Sensei parea amorf, lipsit de forma. Tehnica de sabie a lui sensei se modifica in functie de moment si situatie, si acesta era singurul scop al antrenamentului.

Stanley Pranin:Care este experienta cea mai memorabila din perioada acelor ani?

Gozo Shioda Sensei: Trebuie sa fi fost episodul in care actualul imparat (Hirohito) si-a dorit sa vada o demonstratie de aikido. Pe atunci, amiralul Takeshita era consilier imperial. In acelasi timp era reprezentant oficial al Kobukan dojo. Cand a auzit ca imparatul vrea sa ii vada arta, Morihei sensei a exclamat: “Nu pot aratat imparatului o minciuna!” Stiti la ce se referea? Daca O-sensei ducea tehnica pana la capat, partenerul de antrenament ar fi fost omorat. Asa incat ar fi fost o “minciuna” ca partenerul sa se ridice de jos dupa ce a fost doborat, iar O-Sensei a refuzat sa arate asa ceva. Cand amiralul Takeshita a relatat imparatului raspunsul lui Ueshiba sensei, acesta a spus: “Nu face nimic! Vreau sa vad aceasta minciuna!”
Vreme de zece zile inainte de demonstratie, O-Sensei suferea de icter. Vomita intr-una si abia daca a mancat ceva. Se simtea atat de rau incat vomita pana si apa. Yukawa si cu mine am fost alesi sa il insotim. In ziua demonstratiei, masina care trebuia sa ne duca sosise, dar Sensei nici nu era in stare sa se miste, de vreme ce nu mancase nimic atata timp. A fost nevoie de amandoi doar ca sa il imbracam cu kimono-ul. L-am intrebat daca se simte in stare sa mearga, dar el a raspuns ca va merge asa cum a promis. Asa ca l-am urcat impreuna in masina, si am plecat spre locul demonstratiei. 
La acea demonstratie, Yukawa trebuia sa ii fie uke lui O-Sensei primele douazeci de minute, dupa care urma sa intru eu pe tatami pentru inca douazeci de minute pentru a demonstra cu arme, bokken etc. Am ajuns la vestiar si l-am ajutat pe Sensei sa isi puna uniforma de antrenament. Ei bine, n-as zice ca era pe moarte, dar cand l-am vazut cum se chinuie si schiopateaza, mi-am zis ca nu are cum sa duca demonstratia la bun sfarsit. In fine, pana la urma l-am carat impreuna pe hol, de-a lungul a ceea ce se numeste hanamichi, ca iesirea ce duce spre ring la luptele de sumo, unde initial nu poti fi vazut de spectatori. In acest timp, Sensei se tinea de noi, incat ziceai ca acolo o sa isi dea duhul. Ei bine, am fost socat sa il vad pe sensei indreptandu-si spinarea si pasind hotarat de unul singur, atunci cand a zarit din departare familia imperiala. 
Exista acest lucru, numit forta spirituala. Si-a indreptat spatele cum ai face-o de obicei, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Yukawa urma sa ii fie uke vreme de douazeci de minute, dar noi stiam ca conditia fizica a lui sensei este foarte proasta, asa incat atunci cand a venit vremea demonstratiei, Yukawa nu a atacat cu toata forta. Ueshiba sensei a dat cu el de pamant atat de tare incat aproape ca i-a rupt mana. Acesta a inceput sa se vaite de durere, si a trebuit sa se retraga din demonstratie. Asta se intampla dupa  vreo 15 secunde de la inceperea demonstratiei! Asa ca pentru restul de patruzeci de minute, i-am luat eu locul. A fost absolut oribil! Eram epuizat. Patruzeci de minute nu l-am auzit decat pe O-Sensei spunand: “Vino incoace! Treci aici!” In vreme ce ma arunca de colo-colo. 
Pana la urma s-a terminat, Sensei s-a retras catre hanamichi, iar cand familia imperiala a disparut din campul vederii, s-a prabusit din nou la pamant ca un bolovan! Era complet epuizat, si mi-a luat mult timp sa il imbrac din nou in kimono. Aveam impresia ca o sa moara! Eu insumi eram atat de obosit ca abia mai puteam gandi. Dupa ce ne-am intors si totul s-a terminat, am cazut bolnav la pat cu febra, si trei zile nu m-am mai ridicat de acolo. 
Cred ca aceasta a fost cea mai remarcabila intamplare la care am fost martor. Asta a fost in 1941. Dupa acest episod am parasit Japonia. 

Gozo Shioda Sensei: Aveam senzatia ca sensei este posedat de kami. Parea capabil sa inteleaga orice. L-am intrebat mai tarziu cum a invatat naginata atat de repede, iar el a raspuns ca Ushiwakamaru a coborat de pe altar si l-a invatat totul. In acest sens, cu siguranta era neobisnuit. Avea puteri telepatice cu totul iesite din comun.
Cu alta ocazie, sensei mi-a dat un evantai de otel si mi-a zis, “Daca ma prinzi vreodata nepregatit, loveste-ma cu asta! Daca ma poti lovi, iti dau licenta de instructor pe loc.” La ceva timp dupa, cand calatoream cu trenul, sensei si-a strans picioarele sub el si s-a culcat. “Aha! Acum e momentul!” mi-am zis, si am ridicat mana, dar in acel moment ochii lui sensei s-au deschis brusc. “Am fost avertizat de kami ca Shioda vrea sa ma loveasca in cap. Nu ai face asa ceva maestrului tau, nu-i asa?” Sensei pur si simplu nu putea fi invins! 

Gozo Shioda Sensei: O-Sensei stia totul dinainte. La un moment dat, la o petrecere, sensei era in capatul celalalt al incaperii vorbind cu cateva persoane. Noi, elevii lui, stateam deoparte si discutam, zicand ceva de genul: “Pun pariu ca daca mergem acum la sensei sa il cotonogim si sarim gramada pe el din spate, nu are nici o sansa”. In acel moment, sensei s-a intors din celalat capat al camerei si s-a uitat incruntat catre noi. La asta ma refer cand zic ca intelegea tot. Iar lucruri de genul asta se intamplau tot timpul.

Stanley Pranin: Ne puteti spune ce credeti despre aikido-ul practicat la ora actuala in lume?

Gozo Shioda Sensei: Noi, cei care facem parte din vechea garda, am fost instruiti de O-Sensei intr-o perioada in care el era inca in putere, chiar si la nivel fizic, nu doar spiritual. Dar numai el era in stare sa execute tehnica fara sa recurga la forta. Chiar daca iti spune cineva sa nu recurgi la forta, tot nu o poti face. Exista un stadiu, care trebuie parcurs, in care trebuie sa pui toata forta de care esti in stare in tehnica. Aceste lucruri evolueaza ulterior, de la sine, catre ceea ce numim aiki.

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2016/01/interviu-cu-gozo-shioda-10-dan-aikido.html

Laurin Herr & Tim Detmer: Când l-ați întâlnit pe O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan: Kubo Sensei, care era unul din primii discipoli ai lui O-Sensei, l-a invitat pe acesta să vină din Shingu la Tanabe, iar O-Sensei preda Aikido în depozitul firmei Pacific Ocean Sake Brewing. L-am întâlnit pe O-Sensei la Shingu cam opt ani mai târziu. Aveam 14 ani, asta se întâmpla acum 65 de ani. Cred ca a fost destinul meu să îl întâlnesc pe O-Sensei. Înainte ca noi să ne fi născut, Divinitatea (jp., Kami) înțelesese că noi urma să ne întâlnim și să avem o relție de la părinte la copil. Deși eram elevul lui, întotdeauna l-am privit pe O-Sensei ca pe tatăl meu.

Laurin Herr & Tim Detmer: Ați studiat alte arte marțiale înainte de a-l întâlni?

Michio Hikitsuchi Shihan: Tatăl meu a murit pe când eu aveam doar doi ani, mama mea când aveam șapte. Am fost adoptat de bunicii mei, iar bunica mea dinspre mamă, care era instructor de naginata (halebardă specific japoneză, n. tr.), m-a îndemnat să studiez Judo și Kendo. Am început să practic Kendo la vârsta de nouă ani, în clasa a doua. În aceeași perioadă, O-Sensei se afla într-o vizită în Shingu și preda în depozitul de care vorbeam. Pe vremea aceea nu preda Aikido în mod public. Nu era considerat un lucru pe care îl poți arăta oricui. Trebuia să ai cinci recomandări dacă voiai să faci parte din elevii lui O-Sensei. Nu oricine putea studia Aikido.

Laurin Herr & Tim Detmer:  Care a fost prima dv. impresie legată de Aikido?

Michio Hikitsuchi Shihan: Era un mister. Nimeni nu părea să recurgă la efort, și totuși erau capabili să își proiecteze partenerii cu ușurință. Ce lucru misterios! La început credeam că totul este coregrafiat, aranjat dinainte. Deși studiam intens Judo și Kendo la vremea respectivă, am ajuns la concluzia că această formă de cale marțială, în care totul era decis deja de la primul contact, trebuie să fie adevăratul Budo. Mi-am dat seama că era ceva foarte diferit de lucrurile pe care le făcusem până atunci, și că propria mea cale marțială trebuia să arate la fel. În acel moment O-Sensei mi-a spus, “Te-ai născut pentru a practica Budo. Te rog să practici Aikido.” (De fapt, la vremea respectivă el numea disciplina sa “Aiki Budo.”) Ca puști în vârstă de 14 ani, nu voiam să fac altceva decât Aikido, să mă dedic total acestei practici. Cu toate acestea, pe vremea aceea nimeni nu preda Aikido copiilor. Doar persoanele de la 25 de ani în sus erau admise. Cred că am fost primul copil care a început să practice Aikido.

Laurin Herr & Tim Detmer: Cum vă simțeați când O-Sensei vă vorbea?

Michio Hikitsuchi Shihan: Mă simțeam foarte recunoscător. Eram singurul adolescent acceptat de O-Sensei drept discipol. Mi-a spus că destinul meu era să studiez Budo, și că Aikido era adevăratul Budo japonez.

Laurin Herr & Tim Detmer: Ce vă amintiți despre prezența fizică a lui O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan:La vremea aceea O-Sensei avea un fizic extraordinar. Arăta ca un perete despărțitor [de formă pătrată]. Avea 53 de ani, cântărea în jur de 91 kg, avea cam 1.50 cm și era foarte lat. Corpul lui avea oase și încheieturi foarte puternice, iar el era plin de vigoare. Privirea lui era foarte blândă, dar ochii lui aveau și o lumină înfiorătoare în ei, ca și cum ar străluci. Era intimidant! Dacă se uita la tine brusc, te simțeai paralizat, nu te mai puteai mișca. O-Sensei se uita întotdeauna pătrunzător la o persoană pe care o întâlnea pentru prima oară. Ochii lui străluceau, și în clipa aceea știa deja totul despre acel om. Privirea lui mă făcea să mă simt străpuns de o săgeată. Putea fi dură la un moment dat, și foarte blândă în momentul următor. Părea extrem de riguros și corpul lui era foarte puternic, totuși când mă apropiam de el în timp ce ședea, îl simțeam ca pe un părinte. Îmi ziceam în sinea mea: “Acesta este un om bun, autentic.” O-Sensei era un Budoka (practicant al artelor marțiale, n. tr.) extraordinar, ieșit din comun. Îmi era frică să stau lângă el, cu toate acestea simțeam că avea o inimă bună, plină de compasiune. Era foarte feroce, dar totuși mă simțeam atras de el. Poate că altora le este greu să înțeleagă acest lucru. Așa cum am mai spus, cred că relația noastră – de la profesor la elev, de la părinte la copil – era menită să se întâmple. Adevărul este că nu l-am rugat pe O-Sensei să mă accepte. El m-a rugat să îi devin discipol. Au trecut 33 de ani de când O-Sensei s-a desprins de planul fizic, dar eu nu m-am simțit nici o clipă separat de el. E mereu prezent; îi pot auzi vocea, zi și noapte. 

Laurin Herr & Tim Detmer: E stilul nostru actual de Aikido diferit de stilul pe care l-ați practicat când ați început să studiați cu O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan: Da, tehnicile erau aplicate altfel. Zilele trecte chiar am aruncat o privire peste o carte mai veche, Maki-no-Uchi. Era prima carte a lui O-Sensei. Acolo sunt descrise regulile după care se ghida practica din acea vreme.    

Laurin Herr & Tim Detmer: O-Sensei a permis distribuția publică a cărții?

Michio Hikitsuchi Shihan: Nu. Ca să o poți avea, era nevoie de acordul lui explicit. În cazul meu, acest lucru s-a întâmplat atunci când am atins gradul numit astăzi shodan.

Laurin Herr & Tim Detmer: Era o carte secretă, ceva ce nu putea fi arătat altora?

Michio Hikitsuchi Shihan: Aș zice că era o învățătură mai degrabă discretă decât secretă. La urma urmei era o carte, și cred că există oameni care sunt în stare să înțeleagă doar citind. Dar ar fi fost dificil pentru cineva să citească cartea și să înțeleagă ceva din ea, dacă acea persoană nu era practicant Aikido. Dacă nu aveai centura neagră sau un grad superior, te simțeai dezorientat. Și acest lucru cred ca este încă valabil și în ziua de azi. Nu e suficient să dai cuiva o carte și să îi spui – poftim, fă cum scrie aici. Aikido devine o parte din tine – ceva ce survine prin asceza spirituală [shugyo] ce decurge din practica corporală [keiko].

Laurin Herr & Tim Detmer: La antrenamentele conduse de O-Sensei, ce era mai important – practica fizică sau explicațiile verbale?

Michio Hikitsuchi Shihan: Ceea ce numim waza [tehnici]. Acestea izvorăsc direct din kotodama (sunete magice, ce joacă un rol central in Shinto, Oomoto – n. tr.). Nu e posibil să înțelegi cu adevărat tehnica, fără a vorbi despre originea ei, ce îi dă naștere. Așa încât O-Sensei preda vorbind despre originile tehnicii, inclusiv această dimensiune legată de kotodama. Obișnuia să ia o tehnică oarecare și să ne explice cum a luat aceasta naștere.

Laurin Herr & Tim Detmer: Mai exact, cum conducea O-Sensei antrenamentul?

Michio Hikitsuchi Shihan:Întâi faceam Shinji (exerciții de încălzire pentru purificare spirituală). Începeam cu Misogi, Furutama, Torifune, Otakebi, Omusubi, și Okorobi [etape ale Shinji]. Apoi ne purificam pe noi înșine și spațiul sălii de antrenament (dojo) și treceam la practica tehnicilor. Nu exista nici un fel de structură în tehnica lui O-Sensei. Era kamigoto [inspirație divină]. Așa cum am explicat, partea introductivă de Shinji era întotdeauna structurată. Dar când realiza o tehnică, era de fiecare dată altfel. Începeam cu suwariwaza [tehnici practicate șezând], care întăresc coapsele. Apoi treceam la tachiwaza [tehnici practicate în picioare). La începutul antrenamentului, tehnica era întotdeauna dai-ikkajo – ceea ce acum numim Ikkyo. După care O-Sensei prezenta tehnici în funcție de inspirația sa de moment. Nimic nu era static..

Laurin Herr & Tim Detmer: Care era metoda lui de predare?

Michio Hikitsuchi Shihan: O-Sensei de obicei nu instruia pe nimeni individual. Ne arăta o tehnică, iar apoi ne cerea să repetăm ce a făcut el. Cu toate acestea, uneori îmi dădea instrucțiuni personal.

Laurin Herr & Tim Detmer: Ce credeați despre asta?

Michio Hikitsuchi Shihan: Mă simțeam foarte recunoscător. Uneori, când O-Sensei mă atingea, simțeam cum puterea mea crește dintr-o dată. Alteori simțeam cum mi se scurge toată forța. Când mă apropiam de el, aveam senzația că vigoarea mea este absorbită. Alteori simțeam o presiune extremă – cred că era forța Divinității (Kami). Antrenamentul era foarte strict. Nu exista loc pentru văicăreală sau indulgență. O-Sensei s-a schimbat în anii din urmă, dar în perioada de care vorbim acum era foarte puternic, iar brațele lui erau enorme. Faptul de a te antrena cu el era înfricoșător. Mi-era teamă că o să mă rupă în două. [râde]

Laurin Herr & Tim Detmer: Ați studiat Aikido cu O-Sensei între anii 1927 și 1939. Cum ați reluat legătura după cel de-al doilea Război Mondial?

Michio Hikitsuchi Shihan:L-am reîntâlnit pe O-Sensei în 1949. Nu îl mai văzusem de zece ani. Venise în pelerinaj la Kumano, și m-a chemat la el. “Bătrânul a venit să te vadă”, mi-a zis. “Cum îți merge?” Eram șocat să aflu că era încă în putere. M-am urcat pe motocicletă și am gonit spre casa lui. M-a invitat înăuntru și am stat de vorbă. “Japonia a pierdut războiul pentru că armata a greșit,” a zis el. “Până în prezent, tot ce însemna Budo avea menirea să distrugă și să ucidă. De aici înainte Budo trebuie să devină iubire, să ofere bucurie și fericire. Avem nevoie de o artă marțială a iubirii.” “Practica Budo este interzisă,” a continuat el, “dar [Generalul] Mac Arthur mi-a dat voie să predau Aikido. Mi-a zis să deschid un Dojo. Te-aș ruga să mi te alături. Voi preda acolo un nou tip de Aikido, calea marțială a iubirii. Ar trebui să îmi urmezi exemplul.” Am renunțat la afacerea mea cu cherestea și am construit un Dojo. Era foarte mic, doar 4 saltele și jumătate..

Laurin Herr & Tim Detmer: S-a schimbat O-Sensei de-a lungul anilor de război?

Michio Hikitsuchi Shihan: Da. Privirea lui fioroasă a devenit mai blândă. Îți venea să te apropii de el. E așa ca în pozele pe care le vedem astăzi [în fotografii făcute la bătrânețe]. Ochii lui erau în continuare severi, dar nu mai erau așa înfiorători.  Atitudinea lui față de tehnici se schimbase complet. Înainte de război, scopul tehnicii (waza) era să ucizi adversarul; acesta era și modul în care ne antrenam. După război ne-a învățat să nu atacăm adversarul, sau să ne gândim la a-l învinge. “Dacă faceți asta,” a spus el, “va fi exact la fel ca înainte. Am schimbat modul în care facem absolut totul.” O-Sensei ne spunea că trebuie să oferim bucurie adversarilor. Pentru a face asta, trebuie să devenim capabili de a vedea, simți și conduce energia lor subtilă (ki). Iar pentru a face asta, trebuie să realizăm unitatea între vorbire, corp și minte. Trebuie să devenim una cu funcționarea tuturor lucrurilor din univers – cu Divinitatea și forțele naturii. Trebuie să aducem cele trei lucruri – vorbirea, trupul și mintea (aceste concepte joacă un rol central în budismul esoteric, cunoscut sub denumirea Shingon în Japonia – n. tr.) – în armonie cu întregul univers. “Dacă poți face acest lucru, adevăratul Budo va prinde viaţă,” spunea O-Sensei. “Calea marțială de a-i distruge pe ceilalți va deveni calea marțială de a oferi bucurie și respect celorlalți.”

Laurin Herr & Tim Detmer: S-a schimbat și metoda de predare a lui O-Sensei după război?

Michio Hikitsuchi Shihan:Metoda de antrenament era complet opusă față de ceea ce fusese înainte. Nu mai aveam un scop strategic. Ne antrenam pentru a percepe modificările subtile ale energiei partenerului, pentru a ne putea raporta la el ca întreg. Trebuie să devenim capabili de a vedea și simți imediat Ki-ul partenerului și de a-l conduce. Faptul de a te antrena în acest fel era foarte dificil. Nu puteai aștepta până atacă adversarul. Trebuia să avem capacitatea de a intui rapid breșa, oportunitatea, slăbiciunea partenerului (suki, jp.), ca și intenția acestuia de a ataca. În prezent, toate tehnicile Aikido sunt din perioada de după război. Aceasta este adevărata waza. Dacă ne uităm prea mult la parteneri, vom fi controlați de aceștia. Dacă ne uităm în ochii lor, mințile noastre vor fi distrase. În concluzie, nu trebuie să ne focusăm atenția exclusiv asupra partenerilor. Dacă devenim una cu universul, una cu natura, atunci nu mai există separaţie, iar această dimensiune dualistă care permite adversarului să atace dispare. Când adversarii atacă, nu trebuie să ne bazăm pe forme, ci să creem tehnici noi în mod spontan, în funcţie de context. Înainte de război, obișnuiam să reacționăm la mișcarea adversarului. După război acest aspect s-a schimbat radical. În clipa în care adversarul a ridicat mâna, deja ne-am schimbat poziția corpului. Totul trebuie făcut cu o sincronizare perfectă. Pentru a putea să te miști corect, trebuie să fii una cu natura și să te miști intuitiv, fără a recurge la un proces de gândire.. 

Laurin Herr & Tim Detmer: Care e cea mai importantă lecție învățată de la O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan:Am învățat de la el să mă rog Divinității, lui Buddha. La naștere nu avem gânduri; copii sunt în mod natural una cu Divinul. Dar pe măsură ce creștem, suntem învățați tot felul de lucruri, și de-a lungul acestui proces iau naştere tot felul de impurități. Dacă putem merge dincolo de gândire și putem fi una cu Divinul, ne putem întoarce la propria noastră natură originară. Acest lucru este numit Chinkon-ki-shin. Ne calmăm spiritele și ne întoarcem la Divinitate. Învățăturile Aikido au drept scop tocmai această întoarcere, pentru a putea recepta puterea Divinităţii. Bazându-ne acțiunile pe o astfel de forță superioară, lucrăm împreună pentru a realiza idealul păcii în lume. Aceasta este rădăcina, fundația. Este complet inutil să polemizăm cu privire la tehnici mai vechi sau mai noi. Tehnica e tehnică. Nu putem înțelege Aikido fără a-i studia esența, spiritul definitoriu, fără a studia felul în care O-Sensei i-a dat viață. Obiectivul practicii este acela de a crea o persoană onestă, de bună credință – o persoană autentică. Waza există spre a servi ca disciplină în Aikido. Dacă dăm la o parte spiritul și intenția practicii și reducem totul la tehnici, nu vom ajunge să înțelegem Aikido niciodată, și nici măcar tehnica, în consecință, nu va fi cu adevărat autentică, eficace. Simplul fapt de a practica niște tehnici nu duce nicăieri.

Laurin Herr & Tim Detmer: Cum a transmis O-Sensei mai departe această învățătură?

Michio Hikitsuchi Shihan: Când O-Sensei se mișca, părea mai mult decât uman. Aveam senzația că urmărim un zeu în acțiune, o manifestare a Divinității. De aceea am încercat să absorb cât de mult am putut, în timp ce el făcea demonstrația – să practic exact la fel ca el. Nu era “învățat” în sensul obișnuit al termenului. Servindu-l pe el, cineva care se ridicase la acest nivel suprauman, primeam de fapt o misie. Acesta este modul în care am primit învățătura lui O-Sensei. Încercam să înţeleg pe moment, ca şi cum aş fi fost oglinda lui. Aceasta era misiunea mea divină (ten-mei). Sarcina mea era să îl slujesc pe O-Sensei. Dacă mergea pînă la baie de exemplu, mă ridicam în picioare şi aşteptam afară cu un prosop în mână. Când apărea, îi dădeam imediat prosopul. Când el intra în baie, eu făceam ceaiul, încercând să îl prepar în aşa fel, încât să nu fie nici prea rece, nici prea cald când el ieşea din baie. Când O-Sensei ieşea din casă cu treburi, eu îl urmam ca o umbră. Mintea mea era întotdeauna la el. Evident că el ştia ce se întîmplă, dar nu a zis nimic. Totul se întâmpla în mod firesc, natural. Aceasta era o acţiune sinceră, autentică – devoţiune. Nu trebuie să te gândeşti – “Acest lucru are să-i placă, o să-i fac un hatâr.” Aceasta nu e devoţiune. O slujire sinceră este făcută cu riscul propriei vieţi.

Laurin Herr & Tim Detmer: Cum v-aţi înţeles cu O-Sensei în afara sălii de antrenament?

Michio Hikitsuchi Shihan:O-Sensei povestea, iar eu ascultam. Vorbea despre o mulţime de lucruri. Când eram în prezenţa lui, întotdeauna eram atent.

Laurin Herr & Tim Detmer: Cum se relaxa O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan: Adevărul e că O-Sensei era întotdeauna relaxat. Dar nu şedea niciodată cu picioarele încrucişate, ci doar în seiza. Obişnuia să citească cărţi şi să ne vorbească. Întotdeauna discuta despre chestiuni spirituale.

Laurin Herr & Tim Detmer: Pe când O-Sensei se afla în zona Shingu, cum îşi petrecea timpul?

Michio Hikitsuchi Shihan: Mergea în pelerinaj la Kumano Hongu Taisha, la cascada Nachi, iar apoi citea câte o carte. Îmi amintesc un lucru care s-a petrecut în august 1957. O-Sensei avea o sabie făcută din lemn maroniu de loquat şi o sabie neagră primită în dar de la domnul Shumei Okawa, care a fost executat după război. El folosea sabia neagră şi ne antrenam împreună. Cînd O-Sensei a lovit, vârful sabiei mele s-a rupt. “Ajunge,” a zis el. M-am uitat în jur, în speranţa de a găsi vârful sabiei. “Asta cauţi?” a zis el, şi a scos vârful sabiei de la piept. Era ceva misterios. Cum a ajuns acolo? L-a prins în timp ce s-a rupt? A rămas un mister.

Laurin Herr & Tim Detmer: Aţi avut multe experienţe ieşite din comun în perioada petrecută cu O-Sensei?

Michio Hikitsuchi Shihan: Totul era învăluit în mister.

Laurin Herr & Tim Detmer: Care credeţi că este calea pe care O-Sensei încerca să ne-o arate?

Michio Hikitsuchi Shihan:Încerca să ne înveţe să renunţăm la dorinţa de a lupta pentru a învinge un adversar – şi să o înlocuim cu dorinţa de a promova armonia şi pacea. Aikido este calea marţială a iubirii. Dacă nutrim mânie şi competitivitate, nu putem avea relaţii sănătoase unii cu alţii. Gândirea noastră o va afecta pe cea a celuilalt, iar acest lucru nu trebuie să se întâmple. În schimb, ar trebui să oferim bucurie, compasiune. Dacă suntem capabili de acest lucru, vom crea armonie şi vom deveni o mare familie. În ziua de azi fiecare tinde să se gândească numai la el – propria lui putere, bani şi aşa mai departe. Acest lucru trebuie schimbat. Dacă nu facem asta, cum putem realiza o adevărată familie? O-Sensei a spus, “Scopul meu în viaţă este să unific întreaga lume într-o mare familie.”

Laurin Herr & Tim Detmer: Ce fel de schimbări spera să aducă în oameni la nivel individual?

Michio Hikitsuchi Shihan: El dorea ca omul să se schimbe, să devină mai sincer în inima lui. Deşi avea acest obiectiv, niciodată nu a forţat pe nimeni, înţelegând că fiecare are propriul mod de gândire. Nu a dat ordine nimănui vreodată. A mai spus că fiecare dintre noi trebuie să facă efortul de a deveni mai bun în sinea sa – şi că, deşi el ne poate ajuta să facem primii paşi pe Cale, pînă la urmă va trebui să mergem singuri. “Eu vă pot explica doar ce mi-au revelat zeii,” a spus el. O-Sensei de asemenea ne-a indus un anumit sentiment de gratitudine, de a fi recunoscători faţă de alţii şi faţă de natură. Fără gratitudine nu putem deveni fiinţe umane complete. Soarele ne dă totul. Ploaia cade, câmpul produce orez. Apoi cresc grâne şi fructe. Acesta e darul pământului. Kojiki, cartea cea mai veche a Japoniei, redă povestea Divinităţii. La început, nu era nimic. Cer, pământ, nimic. Apoi un punct şi-a făcut apariţia în vid. Îi putem spune Centrul, sau Marea Putere a Divinităţii. Claritatea şi puritatea s-au înălţat creând astfel cerul pur. Impurităţile au căzut, dând naştere pământului. În acest fel a despărţit Divinitatea cerul de pământ. Apoi Divinul a dat naştere la tot ceea ce creşte: plante, copaci, peşti samd. Printre cele mai reuşite din acestea sunt fiinţele omeneşti. Rolul nostru ar fi acela de a iubi şi de a avea grijă de acestea în numele Divinităţii. Dar tot oamenii sunt şi aceia care fac mult rău distrugând natura. .

Laurin Herr & Tim Detmer: Atunci când predaţi altora o lecţie învăţată de la O-sensei, pe ce puneţi accentul?

Michio Hikitsuchi Shihan: Cuvintele lui O-Sensei sunt foarte importante. Era o persoană extrem de sinceră şi pură; el a spus că scopul Aikido-ului este acela de a crea persoane sincere, autentice. Aikido nu poate deveni un sport. Nu aceasta este Calea. Dacă vrem să fim oameni adevăraţi, trebuie să ne antrenăm cu toată fiinţa, din toată inima. Antrenamentul ar trebui să aibă seriozitatea lui shin-ken-shobu – o competiţie cu săbii adevărate. Ca şi cum ne-am putea pierde viaţa la cea mai mică greşeală. Chiar dacă ne dorim să fim persoane sincere în viaţa cotidiană, putem face rău altora cu o singură greşeală. Trebuie să fim tot timpul vigilenţi, pentru a nu face astfel de greşeli. O-Sensei a fost un model de om autentic. Din acest motiv, simt că trebuie să transmit tot ceea ce am învăţat, aşa încât să îi putem călca pe urme. Aikido nu este un sport; e diferit de acestea. Nu există reguli în Aikido. Aikido nu are limite.

Laurin Herr & Tim Detmer: Vreun mesaj special pentru instructorii de Aikido?

Michio Hikitsuchi Shihan: Aș vrea ca toți instructorii de Aikido să stea de vorbă cu O-Sensei înainte de keiko – să pună în faţa lor o fotografie cu O-Sensei, să se încline în fața ei și să spună onegaishimasu și arigato gozaimasu. În acest fel, dacă ei își exprimă gratitudinea cu propriile lor corpuri și voci, pot ajunge să îl înțeleagă pe O-Sensei. Doar forma nu e deajuns; trebuie să simți și să arăți gratitudine cu o inimă curată. Deci, vorbiți cu O-Sensei! O-Sensei adesea se prosterna în fața Divinității. Ne spunea mereu să privim în natură spre a putea înțelege lucrarea divină. El ne-a condus pe calea corectă de a observa lucrarea divină în diversitatea ei cotidiană. Aș vrea ca toți instructorii să își unifice energia, mintea și trupul (ki-shin-tai), apoi să o unifice pe aceasta cu măreția naturii, și să se antreneze spre a crea adevărata armonie în lume.

Laurin Herr & Tim Detmer: Gânduri finale?

Michio Hikitsuchi Shihan: Dacă ai inima deschisă, poți oferi iubire. Din iubire ia naștere armonia, iar armonia dă naștere fericirii. Fericirea la rândul ei dă naștere unei comori. Această comoară nu este aur sau diamante, e de natură spirituală. Este extrem de important ca lumea să devină o singură familie. Nu are nici o relevanţă cât de eficiente sau puternice sunt tehnicile (waza). Aikido are menirea de a preda aceste tehnici cu o inimă iubitoare; în acest fel putem face întreaga umanitate o mare familie. Acesta este țelul în Aikido. E un lucru pe care l-am învățat direct de la O-Sensei: faptul că dorința de a găsi pacea și a o răspândi în lume vine înaintea tehnicii. Fără acest spirit, Aikido nu poate progresa.

Interviul in original si complet poate fi gasit pe site-ul web:

http://www.theaikidocenter.com/hello-world/

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2012/06/interviu-cu-hikitsuchi-sensei.html

Raymond Kwok: Shihan, ati fost acceptat la Hombu Dojo ca uchi-deshi in februarie 1958. Ce v-a determinat sa alegeti aikido?

Chiba Sensei: Ei bine, e o poveste lunga. Inainte de aikido am practicat judo si karate si am ajuns intr-un punct de cotitura, in care simteam ca acestea nu ma mai ajuta si am inceput sa caut altceva. Aveam 18 ani pe atunci, la terminarea liceului. Intr-o zi am dat peste o carte legata de aikido intr-o librarie, publicata initial de Societatea Japoneza. 

Raymond Kwok: “Budo”?

Chiba Sensei: Nu, “Aikido”. Pe prima pagina era o mica fotografie cu O-Sensei, iar in clipa in care am vazut aceasta poza, am stiut ca mi-am gasit maestrul. Evident ca inca nu il intalnisem. Habar nu aveam cu ce se mananca aikido. Nu auzisem nimic despre asta si nici nu il vazusem pe O-Sensei vreodata. Dar in acel moment, s-a decis totul. De fapt, nici nu imi pasa in acel moment ce este aikido. Am fost fermecat de fotografia lui O-Sensei. Asta-i tot.

Raymond Kwok:  Shihan, care erau contemporanii dv. la Hombu Dojo?

Chiba Sensei: Mai intai Tamura Sensei, Yamada Sensei, apoi eu, dupa care Kanai, Sugano, Kurita care e acum in Mexic… Saotome a venit ceva mai tarziu, Tohei Akira si cam atat. Sper sa nu fi omis pe cineva.

Raymond Kwok: Shihan, cum era viata de uchi-deshi pe atunci?

Chiba Sensei: Nimic altceva decat practica, de dimineata pana seara.

Raymond Kwok: 3, 4 ore? 5, 6?

Chiba Sensei: Mai mult… toata ziua. De 5 ori pe saptamana acelasi regim, dar in timpul liber continuam sa practicam, ocupandu-ne de lectii particulare sau antrenamente de grup. 

Raymond Kwok: Erati inca tanar pe atunci, dar nu era obositor?

Chiba Sensei: Bineinteles, eram epuizat. Japonia abia incepea sa se refaca dupa razboi. Economia se punea incet in miscare, oamenii aveau inca greutati de depasit, nu aveam decat mancare simpla, orez si supa. 

Raymond Kwok: Deci spiritul era cel care va tinea in viata, nu-i asa? Din acest motiv ati reusit sa rezistati pana la capat.

Chiba Sensei: Da, asa este, desi nu aveam intentia de a deveni instructor profesionist. Cred ca si ceilalti gandeau la fel. Cu totii iubeam aceasta arta martiala, antrenamentul… nu se gandea nimeni ca o sa devina instructor. 

Raymond Kwok: Am citit de curand in Aiki Journal un interviu cu Sugano Shihan in care facea afirmatia ca viata unui uchi-deshi de astazi e mult mai usoara… pe atunci un uchi-deshi mergea la toate antrenamentele, pe cand acum… “ah, nu merg la acest antrenament, sunt prea obosit”. Ce parere aveti despre asta?

Chiba Sensei: Sincer nu stiu ce stil de viata exista astazi in acest sens, nu prea pot face comparatie, dar pe langa antrenament trebuia sa ne ocupam de administrarea dojo-ului, munca de birou, curatenie, sa avem grija de familia maestrului, sa ne ocupam de el personal, cumparaturi, spalat – uchi-deshi se ocupau de toata munca domestica, deci nu prea putem face comparatii cu ziua de azi, situatia e complet diferita. Pe atunci, maestrul si uchi-deshi traiau impreuna, acum separat. Deci nu mi se pare corect sa ii numim uchi-deshi pe cei de azi, de vreme ce uchi-deshi inseamna “elev din interior”, cineva care traieste in aceeasi casa cu maestrul.

Raymond Kwok: Pe cand erati la Hombu Dojo, cine mai era instructor in afara de O-Sensei?

Chiba Sensei: Ueshiba Kisshomaru (Nidai Doshu), apoi Koichi Tohei – instructorul sef de la Hombu si altii… Tada Sensei, Arikawa Sensei, cu totii instructori avansati.

Raymond Kwok: Si Osawa Sensei?

Chiba Sensei: Exact, si Osawa Sensei.

Raymond Kwok: Sunteti renumit pentru tehnica dv. foarte puternica – v-a influentat un profesor anume in acest sens?

Chiba Sensei: Nu, am fost influentat de toti acesti profesori pe care i-am mentionat.

Raymond Kwok: Shihan, lectiile dv. includ practica cu bastonul (jo) si sabia (ken) mai ales pentru gradele yudansha.

Chiba Sensei: Asa este.

Raymond Kwok: Cred ca la ora actuala la Hombu Dojo nu se prea mai practica arme. Cine v-a influentat metoda de predare in acest sens?

Chiba Sensei: Pai O-Sensei insusi. Fondatorul folosea mult bastonul si sabia de lemn, mai ales atunci cand mergeai cu el in calatorie undeva. Un uchi-deshi il insotea tot timpul. Eu, Tamura… deci trebuie sa studiezi si armele, pentru ca faceam ukemi pentru O-Sensei, cu tot cu arme. Nu prea ai de ales. Evident, si Saito Sensei foloseste armele, el a trait mult timp impreuna cu maestrul Ueshiba in Iwama.

Raymond Kwok: Am inteles totusi de la anumite persoane ca O-Sensei nu a predat nicicand armele sistematic. Era dificil sa te antrenezi in acest fel?

Chiba Sensei: Foarte dificil.

Raymond Kwok: Stilul dv. legat de arme e influentat de stilul practicat in Iwama?

Chiba Sensei: N-as zice, eu am invatat direct de la O-Sensei, si cred ca e diferit de ce face Saito Sensei. O-Sensei avea mai mult de 70 de ani cand am devenit elevul lui. E o perioada diferita de cea in care a inceput Saito Sensei sa practice aikido alaturi de Fondator. La acestea se mai adauga si experienta proprie, de vreme ce practic in mod constant cu arme. 

Raymond Kwok: Se spune ca dv. ati introdus sistemul Fukushidoin in predare. Ce ne puteti spune despre asta?

Chiba Sensei: Pai nu e nimic altceva decat regulamentul international al Hombu Dojo. Sunt doua categorii de instructori… Shidoin in general are dreptul sa acorde pana la 1 Kyu. Un Shihan supervizeaza examinarile pentru gradele centurilor negre.

Raymond Kwok: Unii elevi directi ai lui O-Sensei afirma ca atunci cand preda, Fondatorul spunea lucruri dificil de inteles – ati avut si dv. parte de aceasta experienta?

Chiba Sensei: Da.

Raymond Kwok: Ce ne puteti relata despre el din perioada petrecuta de dv. cu O-Sensei?

Chiba Sensei: Inainte de toate imi amintesc postura lui perfecta, felul in care sedea sau se misca, perfect echilibrat. L-am insotit in calatorii in care mergea sa predea in diverse locuri. Luam un taxi pana la gara. Apoi, trebuia sa cumpar bilete, dar el nu statea sa te astepte. Iesea din taxi si intra direct in gara, fara bilet. Tinuta sa era atat de demna, incat nimeni nu zicea nimic, dar eu ramaneam in urma sa cumpar bilete; mai aveam si bagaje, arme… Intr-un fel sau altul, trebuia sa te descurci. Cu o mana tineai bagajele, cu cealalta il impingeai usor de la spate daca urca scarile, sau ii ofereai umarul cand cobora. Dar nu te astepta niciodata. Atunci cand calatoream, luam mereu camere vecine. El dormea in camera principala, eu in cealalta. Intre ele era o usa glisanta. Fiind mai in varsta, se trezea noaptea si mergea la toaleta. Daca intra in camera ta si te gasea dormind, s-a terminat, nu te mai lua niciodata cu el. Asta pentru ca din punct de vedere martial erai deja mort. Daca dormi cand cineva intra in camera, te poate ucide foarte usor, deci trebuia sa pastrezi mereu o stare de veghe, de vigilenta permanenta, chiar si in somn.

Raymond Kwok: Si ati reusit sa va odihniti in acest fel?

Chiba Sensei: In primii trei ani a fost un calvar, pentru ca atunci cand se ridica din pat tu trebuia deja sa tragi usa glisanta, si sa il conduci la baie. Apoi dupa ce se spala pe maini sa il aduci inapoi in pat. Apoi urma sa incerci sa te odihnesti, daca mai puteai, dupa atatea zile de antrenament, calatorii cu trenul… dupa doua saptamani erai terminat. 

Raymond Kwok: Ce se intampla daca se trezea fara sa fiti constient de acest lucru?

Chiba Sensei: Era inacceptabil. Iar noi stiam acest lucru. Suntem artisti martiali. Nu iti poti permite sa dormi cand cineva intra pe nesimtite in camera.

Raymond Kwok: Deci practic trebuia sa aveti o stare de Zanshin permanenta?

Chiba Sensei: O da, nu facea niciodata glume, nu exista comunicare verbala intre discipol si maestru in sistemul japonez. Eu nu vorbesc cu el, el nu vorbeste cu mine. O calatorie mai lunga de acest gen putea dura intre 2 si 5 saptamani – fara palavre. Doua saptamani de tacere absoluta – doar “As dori un ceai”, foarte expeditiv. O astfel de relatie este foarte stricta. Asa era pe atunci in Japonia. Spuneam chiar – nu pasi pe umbra lui, nu dormi cu picioarele in directia maestrului – stiti, foarte strict.

Raymond Kwok: Shihan, am o intrebare poate ceva mai personala. Aveti o reputatia unui maestru foarte puternic si sever. Chiar inainte sa ajung aici, am stat de vorba cu mai multe persoane si am auzit ca datorita neatentiei, in trecut anumiti practicanti s-au ales cu maini rupte. Practicantii manifesta o veneratie amestecata cu teama fata de dv., ce ne puteti spune despre asta?

Chiba Sensei: Nu stiu ce sa zic… Sa zicem ca atunci cand eram elev la Hombu Dojo nu erau prea multi practicanti, la cele mai “aglomerate” antrenamente veneau poate 20 de oameni. Iar cei care se antrenau pe atunci la Hombu Dojo erau artisti martiali recunoscuti, cu o pregatire serioasa inainte de a incepe aikido. Venisera datorita faimei lui O-Sensei. Voiau sa practice aikido sub indrumarea lui. Erau razboinici. Fiecare din noi era un maniac obsedat de aceasta cautare a Caii. Practica martiala era brutala – o tehnica aplicata eficient trebuie sa functioneze. Fara compromisuri. O-Sensei se enerva foarte rau daca la demonstratii un Shihan incepea sa faca miscarile largi, circulare pe care le stim azi. Intervenea imediat si oprea demonstratia, isi iesea din sarite. Era foarte dificil sa faci demonstratii in prezenta lui. Il duceam uneori in alta incapere, ii ofeream dulciuri, chemam doua-trei domnisoare imbracate frumos sa ii tina companie, ca sa nu vada ce se intampla in dojo. Era extrem de stanjenitor sa te opreasca in mijlocul unei demonstratii. S-a intamplat de multe ori. 

Raymond Kwok: Am inteles ca atunci cand O-Sensei va arunca in anii din urma, nu folosea deloc efort iar uke nu simtea nimic.

Chiba Sensei: Da, asa era. Atunci cand atingi perfectiunea, asa este. Nu multi pot face asta. Am facut ukemi multi ani de zile pentru O-Sensei, dar nu am simtit durere sau efort din partea lui.

Raymond Kwok: Niciodata?

Chiba Sensei: Niciodata. Indiferent ce facea – Nikkyo, Shiho Nage sau Kotegaeshi, fara durere.

Raymond Kwok: Cum asa? 

Chiba Sensei: Perfectiune. Da, simti ca iti pierzi echilibrul, dar nu simti durere. Indiferent ce parte a corpului sau ai atinge, chiar si spatele – “bang!” Impact, kokyu – un maestru isi poate concentra pentru scurt timp ki-ul in orice parte a corpului. In clipa in care recurgi la forta – “bang!” – se intoarce la tine, si cazi singur. (rade)

Raymond Kwok: Deci, O-Sensei era ceva aparte.

Chiba Sensei: Da, era.

Raymond Kwok: O ultima intrebare: care e secretul puterii dv.?

Chiba Sensei: Pasiunea fata de arta. (rade) De multe ori nu aveam somn, nu puteam dormi ani de zile din cauza unei tehnici. Uneori am o viziune, imi trezesc nevasta – “scoala-te!” – si o folosesc ca uke. Continui sa te antrenezi. 

Interviul in original si complet poate fi gasit pe site-ul web:

http://www.ymcaaikido.com/IntChiba.html

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2014/04/interviu-cu-t-k-chiba-shihan-8-dan.html