Raymond Kwok: Shihan, ati fost acceptat la Hombu Dojo ca uchi-deshi in februarie 1958. Ce v-a determinat sa alegeti aikido?

Chiba Sensei: Ei bine, e o poveste lunga. Inainte de aikido am practicat judo si karate si am ajuns intr-un punct de cotitura, in care simteam ca acestea nu ma mai ajuta si am inceput sa caut altceva. Aveam 18 ani pe atunci, la terminarea liceului. Intr-o zi am dat peste o carte legata de aikido intr-o librarie, publicata initial de Societatea Japoneza. 

Raymond Kwok: “Budo”?

Chiba Sensei: Nu, “Aikido”. Pe prima pagina era o mica fotografie cu O-Sensei, iar in clipa in care am vazut aceasta poza, am stiut ca mi-am gasit maestrul. Evident ca inca nu il intalnisem. Habar nu aveam cu ce se mananca aikido. Nu auzisem nimic despre asta si nici nu il vazusem pe O-Sensei vreodata. Dar in acel moment, s-a decis totul. De fapt, nici nu imi pasa in acel moment ce este aikido. Am fost fermecat de fotografia lui O-Sensei. Asta-i tot.

Raymond Kwok:  Shihan, care erau contemporanii dv. la Hombu Dojo?

Chiba Sensei: Mai intai Tamura Sensei, Yamada Sensei, apoi eu, dupa care Kanai, Sugano, Kurita care e acum in Mexic… Saotome a venit ceva mai tarziu, Tohei Akira si cam atat. Sper sa nu fi omis pe cineva.

Raymond Kwok: Shihan, cum era viata de uchi-deshi pe atunci?

Chiba Sensei: Nimic altceva decat practica, de dimineata pana seara.

Raymond Kwok: 3, 4 ore? 5, 6?

Chiba Sensei: Mai mult… toata ziua. De 5 ori pe saptamana acelasi regim, dar in timpul liber continuam sa practicam, ocupandu-ne de lectii particulare sau antrenamente de grup. 

Raymond Kwok: Erati inca tanar pe atunci, dar nu era obositor?

Chiba Sensei: Bineinteles, eram epuizat. Japonia abia incepea sa se refaca dupa razboi. Economia se punea incet in miscare, oamenii aveau inca greutati de depasit, nu aveam decat mancare simpla, orez si supa. 

Raymond Kwok: Deci spiritul era cel care va tinea in viata, nu-i asa? Din acest motiv ati reusit sa rezistati pana la capat.

Chiba Sensei: Da, asa este, desi nu aveam intentia de a deveni instructor profesionist. Cred ca si ceilalti gandeau la fel. Cu totii iubeam aceasta arta martiala, antrenamentul… nu se gandea nimeni ca o sa devina instructor. 

Raymond Kwok: Am citit de curand in Aiki Journal un interviu cu Sugano Shihan in care facea afirmatia ca viata unui uchi-deshi de astazi e mult mai usoara… pe atunci un uchi-deshi mergea la toate antrenamentele, pe cand acum… “ah, nu merg la acest antrenament, sunt prea obosit”. Ce parere aveti despre asta?

Chiba Sensei: Sincer nu stiu ce stil de viata exista astazi in acest sens, nu prea pot face comparatie, dar pe langa antrenament trebuia sa ne ocupam de administrarea dojo-ului, munca de birou, curatenie, sa avem grija de familia maestrului, sa ne ocupam de el personal, cumparaturi, spalat – uchi-deshi se ocupau de toata munca domestica, deci nu prea putem face comparatii cu ziua de azi, situatia e complet diferita. Pe atunci, maestrul si uchi-deshi traiau impreuna, acum separat. Deci nu mi se pare corect sa ii numim uchi-deshi pe cei de azi, de vreme ce uchi-deshi inseamna “elev din interior”, cineva care traieste in aceeasi casa cu maestrul.

Raymond Kwok: Pe cand erati la Hombu Dojo, cine mai era instructor in afara de O-Sensei?

Chiba Sensei: Ueshiba Kisshomaru (Nidai Doshu), apoi Koichi Tohei – instructorul sef de la Hombu si altii… Tada Sensei, Arikawa Sensei, cu totii instructori avansati.

Raymond Kwok: Si Osawa Sensei?

Chiba Sensei: Exact, si Osawa Sensei.

Raymond Kwok: Sunteti renumit pentru tehnica dv. foarte puternica – v-a influentat un profesor anume in acest sens?

Chiba Sensei: Nu, am fost influentat de toti acesti profesori pe care i-am mentionat.

Raymond Kwok: Shihan, lectiile dv. includ practica cu bastonul (jo) si sabia (ken) mai ales pentru gradele yudansha.

Chiba Sensei: Asa este.

Raymond Kwok: Cred ca la ora actuala la Hombu Dojo nu se prea mai practica arme. Cine v-a influentat metoda de predare in acest sens?

Chiba Sensei: Pai O-Sensei insusi. Fondatorul folosea mult bastonul si sabia de lemn, mai ales atunci cand mergeai cu el in calatorie undeva. Un uchi-deshi il insotea tot timpul. Eu, Tamura… deci trebuie sa studiezi si armele, pentru ca faceam ukemi pentru O-Sensei, cu tot cu arme. Nu prea ai de ales. Evident, si Saito Sensei foloseste armele, el a trait mult timp impreuna cu maestrul Ueshiba in Iwama.

Raymond Kwok: Am inteles totusi de la anumite persoane ca O-Sensei nu a predat nicicand armele sistematic. Era dificil sa te antrenezi in acest fel?

Chiba Sensei: Foarte dificil.

Raymond Kwok: Stilul dv. legat de arme e influentat de stilul practicat in Iwama?

Chiba Sensei: N-as zice, eu am invatat direct de la O-Sensei, si cred ca e diferit de ce face Saito Sensei. O-Sensei avea mai mult de 70 de ani cand am devenit elevul lui. E o perioada diferita de cea in care a inceput Saito Sensei sa practice aikido alaturi de Fondator. La acestea se mai adauga si experienta proprie, de vreme ce practic in mod constant cu arme. 

Raymond Kwok: Se spune ca dv. ati introdus sistemul Fukushidoin in predare. Ce ne puteti spune despre asta?

Chiba Sensei: Pai nu e nimic altceva decat regulamentul international al Hombu Dojo. Sunt doua categorii de instructori… Shidoin in general are dreptul sa acorde pana la 1 Kyu. Un Shihan supervizeaza examinarile pentru gradele centurilor negre.

Raymond Kwok: Unii elevi directi ai lui O-Sensei afirma ca atunci cand preda, Fondatorul spunea lucruri dificil de inteles – ati avut si dv. parte de aceasta experienta?

Chiba Sensei: Da.

Raymond Kwok: Ce ne puteti relata despre el din perioada petrecuta de dv. cu O-Sensei?

Chiba Sensei: Inainte de toate imi amintesc postura lui perfecta, felul in care sedea sau se misca, perfect echilibrat. L-am insotit in calatorii in care mergea sa predea in diverse locuri. Luam un taxi pana la gara. Apoi, trebuia sa cumpar bilete, dar el nu statea sa te astepte. Iesea din taxi si intra direct in gara, fara bilet. Tinuta sa era atat de demna, incat nimeni nu zicea nimic, dar eu ramaneam in urma sa cumpar bilete; mai aveam si bagaje, arme… Intr-un fel sau altul, trebuia sa te descurci. Cu o mana tineai bagajele, cu cealalta il impingeai usor de la spate daca urca scarile, sau ii ofereai umarul cand cobora. Dar nu te astepta niciodata. Atunci cand calatoream, luam mereu camere vecine. El dormea in camera principala, eu in cealalta. Intre ele era o usa glisanta. Fiind mai in varsta, se trezea noaptea si mergea la toaleta. Daca intra in camera ta si te gasea dormind, s-a terminat, nu te mai lua niciodata cu el. Asta pentru ca din punct de vedere martial erai deja mort. Daca dormi cand cineva intra in camera, te poate ucide foarte usor, deci trebuia sa pastrezi mereu o stare de veghe, de vigilenta permanenta, chiar si in somn.

Raymond Kwok: Si ati reusit sa va odihniti in acest fel?

Chiba Sensei: In primii trei ani a fost un calvar, pentru ca atunci cand se ridica din pat tu trebuia deja sa tragi usa glisanta, si sa il conduci la baie. Apoi dupa ce se spala pe maini sa il aduci inapoi in pat. Apoi urma sa incerci sa te odihnesti, daca mai puteai, dupa atatea zile de antrenament, calatorii cu trenul… dupa doua saptamani erai terminat. 

Raymond Kwok: Ce se intampla daca se trezea fara sa fiti constient de acest lucru?

Chiba Sensei: Era inacceptabil. Iar noi stiam acest lucru. Suntem artisti martiali. Nu iti poti permite sa dormi cand cineva intra pe nesimtite in camera.

Raymond Kwok: Deci practic trebuia sa aveti o stare de Zanshin permanenta?

Chiba Sensei: O da, nu facea niciodata glume, nu exista comunicare verbala intre discipol si maestru in sistemul japonez. Eu nu vorbesc cu el, el nu vorbeste cu mine. O calatorie mai lunga de acest gen putea dura intre 2 si 5 saptamani – fara palavre. Doua saptamani de tacere absoluta – doar “As dori un ceai”, foarte expeditiv. O astfel de relatie este foarte stricta. Asa era pe atunci in Japonia. Spuneam chiar – nu pasi pe umbra lui, nu dormi cu picioarele in directia maestrului – stiti, foarte strict.

Raymond Kwok: Shihan, am o intrebare poate ceva mai personala. Aveti o reputatia unui maestru foarte puternic si sever. Chiar inainte sa ajung aici, am stat de vorba cu mai multe persoane si am auzit ca datorita neatentiei, in trecut anumiti practicanti s-au ales cu maini rupte. Practicantii manifesta o veneratie amestecata cu teama fata de dv., ce ne puteti spune despre asta?

Chiba Sensei: Nu stiu ce sa zic… Sa zicem ca atunci cand eram elev la Hombu Dojo nu erau prea multi practicanti, la cele mai “aglomerate” antrenamente veneau poate 20 de oameni. Iar cei care se antrenau pe atunci la Hombu Dojo erau artisti martiali recunoscuti, cu o pregatire serioasa inainte de a incepe aikido. Venisera datorita faimei lui O-Sensei. Voiau sa practice aikido sub indrumarea lui. Erau razboinici. Fiecare din noi era un maniac obsedat de aceasta cautare a Caii. Practica martiala era brutala – o tehnica aplicata eficient trebuie sa functioneze. Fara compromisuri. O-Sensei se enerva foarte rau daca la demonstratii un Shihan incepea sa faca miscarile largi, circulare pe care le stim azi. Intervenea imediat si oprea demonstratia, isi iesea din sarite. Era foarte dificil sa faci demonstratii in prezenta lui. Il duceam uneori in alta incapere, ii ofeream dulciuri, chemam doua-trei domnisoare imbracate frumos sa ii tina companie, ca sa nu vada ce se intampla in dojo. Era extrem de stanjenitor sa te opreasca in mijlocul unei demonstratii. S-a intamplat de multe ori. 

Raymond Kwok: Am inteles ca atunci cand O-Sensei va arunca in anii din urma, nu folosea deloc efort iar uke nu simtea nimic.

Chiba Sensei: Da, asa era. Atunci cand atingi perfectiunea, asa este. Nu multi pot face asta. Am facut ukemi multi ani de zile pentru O-Sensei, dar nu am simtit durere sau efort din partea lui.

Raymond Kwok: Niciodata?

Chiba Sensei: Niciodata. Indiferent ce facea – Nikkyo, Shiho Nage sau Kotegaeshi, fara durere.

Raymond Kwok: Cum asa? 

Chiba Sensei: Perfectiune. Da, simti ca iti pierzi echilibrul, dar nu simti durere. Indiferent ce parte a corpului sau ai atinge, chiar si spatele – “bang!” Impact, kokyu – un maestru isi poate concentra pentru scurt timp ki-ul in orice parte a corpului. In clipa in care recurgi la forta – “bang!” – se intoarce la tine, si cazi singur. (rade)

Raymond Kwok: Deci, O-Sensei era ceva aparte.

Chiba Sensei: Da, era.

Raymond Kwok: O ultima intrebare: care e secretul puterii dv.?

Chiba Sensei: Pasiunea fata de arta. (rade) De multe ori nu aveam somn, nu puteam dormi ani de zile din cauza unei tehnici. Uneori am o viziune, imi trezesc nevasta – “scoala-te!” – si o folosesc ca uke. Continui sa te antrenezi. 

Interviul in original si complet poate fi gasit pe site-ul web:

http://www.ymcaaikido.com/IntChiba.html

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2014/04/interviu-cu-t-k-chiba-shihan-8-dan.html