În martie, anul trecut, nu cred că cineva își imagina că, din cauza pandemiei de COVID-19 dojo-urile de Aikido și nu numai vor sta închise atâta timp. Desigur, au fost colegi din organizație sau altele care au făcut uz de anumite perioade de relaxare a restricțiilor și au deschis fie mai repede dojo-urile lor, fie au deschis strict în acele răstimpuri de relaxare.

Noi, Mirai Dojo Aikido Aikikai, al cărui dojo-cho sunt nu am putut deschide decât după 15 luni, foarte foarte lungi, care, pe alocuri au părut ani.

Nu mai știu momentul exact dacă era sfârșitul lui martie 2020 sau începutul lunii aprilie a fatidicului an, ce bine că a trecut, însă îmi amintesc cum întreaga lume s-a rupt în două și conținutul unui nor negru de amărăciune și anxietate mi s-a revărsat în cap și suflet realizând că nu voi putea redeschide dojo-ul prea curând.

Noi am redeschis la începutul lunii iulie 2021 și cu o seară înainte de primul antrenament m-am întâlnit cu cei doi senpai pentru a face curat în sala deja curățată de femeia de serviciu angajată în acest sens. Nu puteam crede! Până nu a început primul antrenament, nu am putut crede!

 
Universitatea de Educație Fizică și Sport (UNEFS) din București, unde avem închiriată sala de judo pentru a practica Aikido, este o instituție de stat și nu a putut risca sănătatea studenților. De altfel, într-o mică ședință cu senpaiul meu, care se ocupă de chestiunile administrative am fost de comun acord să nu redeschidem nu numai până când ne va permite conducerea UNEFS, dar și până când adulții se vor putea proteja prin vaccin sau ca în cazul meu, au trecut prin boală.

Am început imediat un program de antrenamente online, dar care așa cum toți am simțit, nu sunt prea generoase în oferta de posibilități….Personal, mă frustrau mai mult decât dacă nu făceam deloc. De aceea, l-am lăsat pe unul dintre senpaii mei să se ocupe de acestea și a acoperit întreaga perioadă cu succes și rezultate foarte bune.

Probabil că deja mulți vă gândiți că am greșit titlul, dar nu, am făcut exact ce am spus că am făcut! Prin cele de mai sus am vrut doar să contextualizez puțin.

Generația noastră nu a mai fost într-o astfel de situație și fiecare s-a adaptat condițiilor pandemice și restricțiilor cum a putut mai bine. Pentru mine nu mi-a fost așa de frică, dar pentru mama care are 64 de ani și câtiva prieteni care au stări de sănătate precare am simțit o teamă teribilă până când practicând și aplicând principiile Aikido m-am lăsat în Voia Lui Dumnezeu.

Cea mai grea perioadă a fost cea de lockdown, când nu numai că nu puteam merge la dojo, dar nici la biserică nu aveam voie. Desigur, a rămas rugăciunea personală, de acasă și….Aikido, pus în cea mai aplicată practică (licență poetică!) din câte aș putea să îmi închipui. Mă luptam cu mine, cu emoțiile și gândurile mele și făceam când irimi, când tenkan, pentru a încerca să-mi relaxez umerii și de acolo corpul și apoi interiorul. Dar, așa cum spune sensei totul începe cu relaxarea umerilor și cu o respirație profundă și controlată.

Astfel, am avut mult timp pentru reflecta, dar și pentru introspecție și tot ce am simțit și gândit mi-am dat seama că îi datorez în primul rând Lui Dumnezeu, care mi-a permis să practic Aikido din 2008, să trec prin această perioadă care aparent a fost doar rea, pentru a realiza că de fapt am reușit ceea ce poate altfel nici nu aș fi putut începe să înțeleg. Da, Aikido merge, însă depinde de scopul pentru care-l practici. Eu îl practic pentru a avea un mijloc în plus de a mă șlefui și a atinge acea atât de râvnită pace interioară, serenitate spirituală. Desigur și pentru autoapărare.

Atenție însă, acum că putem practica, nu avem nicio scuză să nu transpirăm cât mai mult la fiecare antrenament. Să ne (re)vedem cu bine pe tatami!

Sensei Paula Alexandrescu, Dojo Cho – Mirai Dojo Aikido Aikikai