După cum scrie și în cartea mea de identitate, mă numesc Marian Grecu. În luna mai 2017 am început să practic Arta Păcii la Mirai Dojo, păstorit de către sensei Paula Alexandrescu.

Cum am ajuns la Aikido? Sunt un tip care stă și pritocește luni întregi, înainte de luarea deciziilor importante din viață. În căutarea unui sport sau metode care să mă disciplineze, am ținut cont de două criterii, pe lângă dorința de a face ceva mișcare: să practic o disciplină care să mă relaxeze și care să-mi ordoneze gândurile, iar în plan secund să-mi însușesc și oarece tehnici de autoapărare, oleacî di batai, vorba ceea.

Am avut de ales, pe lângă Aikido, și dintre box sau ceva kick boxing, la sugestia unui prieten. Dar, ținând cont că în momentul în care m-am apucat de Aikido, aveam 37 de ani, fără o lună, multe kilograme în plus (cifră cu trei zerouri), și faptul că n-am mai practicat vreodată vreo disciplină sportivă, m-am îndreptat spre Aikido, despre care sensei Paula îmi spusese, într-o conversație privată, că:„ fiecare practicant „merge”, pe Cale, în ritmul său!”.Era culmea să greșesc alegerea făcută, după atâta timp în care am cântărit și răscântărit decizia. Dimpotrivă, atmosfera de la antrenamente e una extrem de plăcută, cordială, iar la Mirai Dojo activează doar aikidoka (practicanți) extrem de politicoși, de la care ai doar de învățat, de la fiecare în parte.

Cel mai bine mă împac cu filosofia Aikido-ului, una extrem de simplă (dar, cu atât mai greu de aplicat în viața de zi cu zi!) lăsată nouă de către O’Sensei, aceea de a-ți apăra integritatea corporală, pe cât posibil, fără a-l răni mortal pe agresor.

Eticheta în Aikido este bazată pe respect față de colegi în general, iar cei cu experiență, nu de puține ori și-au pus corpurile lor la dispoziția mea, din postura de Uke (atacator), pentru ca eu să-mi pot însuși tehnicile, ceea ce mă face să apreciez și mai mult procesul de învățare pe Calea Aiki. Și a mai stabilit ceva O’Sensei: în Aikido nu există competiții, afară de cea cu tine însuți, în care lupți mereu pentru șlefuirea propriului eu. Un lucru extraordinar, prin care se elimină ambițiile personale, invidia și jocul murdar din cadrul unora dintre competițiile sportive.

Sunt elevi ai dojo-ului care, deși veniți în urma mea, au progresat mult mai repede. Datorită vârstei, articulațiilor ceva mai elastice, al kilogramelor mai puține, le-a fost ușor să-și însușească tehnicile. Era firesc, deci. Însă, odată ce am pășit întâia oară pe tatami, mi-am propus să fac pentru prima dată în viață ceva bun, durabil, de calitate și până la capăt. Strădaniile mele mi-au fost răsplătite acum vreo trei săptămâni (decembrie 2017) când am reușit, după o cădere pe spate ce se execută la încălzire, să mă ridic pentru prima dată, fără să mă ajut cu mâinile! A fost mica mea victorie de etapă, și lucrul ce mi-a dat certitudinea că se poate orice, cu condiția să-ți dorești sincer, să nu renunți și să ai muuultă răbdare cu tine însuți!

Concluzia mea e că, într-adevăr, oricine se poate apuca de Aikido, indiferent de vârstă, sex, greutate sau preferințe politice. Câtă vreme nu renunți, victoria îți aparține, chiar dacă e mai aproape, sau mai departe, în funcție de individ. Să nu uităm că O’Sensei măsura doar 1,56 metri și, ca să se poată înrola în armată, unde minimul era de 1,57, s-a atârnat de copaci cu greutăți de picioare, reușind în cele din urmă să câștige centimetrul mult-visat. Deci, în încheiere, dacă l-aș parafraza pe Napoléon Bonaparte, aș zice că orice aikidoka poartă în rucsac sabia de samurai.