Am  auzit de multe ori spunându-se că un maestru face să pară simple cele mai complicate lucruri. Când l-am văzut prima dată pe tatami, pe sensei Iulian Perpelici, 5 dan Aikido Aikikai am înțeles în sfârșit această frază, semnificația ei profundă. Maeștrii reușesc să facă cu eleganță și naturalețe, ceea ce nouă învățăceilor ne iese cu mult efort și multă stângăcie la început. Văzând la sensei Perpelici abilitatea de a face să pară ușor de executat și cele mai complexe tehnici am vrut să aflu mai multe despre parcursul său pe Calea Aikido-ului și despre practicanții români de ieri și de azi, pentru că sensei este unul dintre primii practicanți din țară. Totodată, a răspuns cu multă generozitate, candoare și umor tirului de întrebări „indiscrete”, după cum veți putea citi în cele ce urmează.

Paula Alexandrescu (P.A.): Când aţi auzit prima dată despre Aikido, cum şi când aţi început să practicaţi? Cu ce sensei şi unde aţi început practica și nu în ultimul rând, care au fost senseii sau senseiul care v-a influenţat cel mai mult de-a lungul timpului?

Iulian Perpelici (I.P.): Am auzit de Aikido prima dată pe la sfârşitul anilor `80 odată cu filmele lui Steven Seagal (zâmbește). Pe vremea aceea practicam karate la Reşita. În 1991, când m-am mutat la Arad (sensei este dojo cho=șef de dojo la Ara Mitama dojo Aikido Aikikai din Arad) am avut norocul sau aşa trebuia să fie (zâmbește din nou) ca lângă căminul studenţesc unde stăteam să se practice Aikido la Casa Sindicatelor.

Mi-am convins un coleg de cameră să vină şi el şi uite aşa am început. Primul instructor a fost prof. Doru Hărșan 5 DAN judo, multiplu campion la judo şi gimnastică, care pe vremea când era la lotul naţional de judo a făcut ceva antrenamente de aikido. I-a plăcut, a făcut rost de ceva cărți şi casete video cu Aikido şi așa a început o grupă la Casa Sindicatelor, unde după cum v-am spus am ajuns și eu și colegul meu de cămin să practicăm.

Fiind un foarte bun pedagog, D. Hărșan a reuşit să ne “bage microbu” ca să zic aşa. Astăzi, privind în urma, realizez că ceea ce făceam noi pe vremea aceea era o formă aplicată de Aikido care semăna mai mult cu Ju Jitsu. Dar, am avut norocul să învăţ ukemi (căderi, rostogoliri) foarte bine în acea perioadă, ceea ce m-a ajutat apoi pe toată durata practicii.

Când sensei Hărșan nu a mai venit din motive personale pe la sală, am continuat practica

de capul nostru, am ajuns tot mai puţini până am rămas doar eu şi colegul de cameră (încă un zâmbet, din cele multe acordate pe parcursul interviului). Apoi, printr-o întâmplare am auzit de ceva Aikido la Timişoara şi am fost pe la ei şi, tot acolo, am aflat de un stagiu la Bucureşti cu sensei Fujita Masatake. Cum pe vremea aceea să vezi un maestru japonez sau chiar şi o centură neagră era un vis nu am ezitat şi am mers la stagiu. Aşa l-am văzut prima oară pe sensei Fujita și l-am cunoscut pe sensei George Raicu care m-a îndrumat în continuare.

După acel stagiu, în toamna, am avut prima grupă de “elevi”. Am folosit ghilimelele pentru că eram cam la acelaşi nivel cu ei (zâmbet) deşi practicam deja de câţiva ani (cca. 3 ani). În ordine cronologică a fost sensei Raicu, apoi sensei Peter Bacas care venea la stagii împreună cu sensei Fujita şi când am început să mai înţeleg câte ceva, în mod cert sensei Fujita a fost cel care mi-a trasat direcţia.

P.A.: Privind în urma cum a fost evoluţia dumneavoastră? Cu multe suişuri şi coborâşuri sau  o linie dreaptă orientată în sus?

I.P.: Hmmm …nu ştiu ce să zic, dar ţinând cont că în aceşti peste 20 de ani nu am întrerupt practica defel cred că a fost o evoluţie constantă (sper eu!), sigur cu salturile de rigoare pe care le ai când participi la orice stagiu de pregătire.

P.A.: Aţi numărat vreodată câţi dintre elevii dumneavoastră au ajuns la shodan (cel puţin)?

I.P.: Nu, sincer, dar cred că sunt vreo 10. Tristeţea mare este că dintre aceştia mulţi care au ajuns la shodan, nidan, sandan nu mai practică. (aici sensei Perpelici s-a întristat puțin neezitând să afișeze o expresie de dezamăgire).

P.A.: Inevitabila întrebare: ce este Aikido pentru dumneavoastră?

I.P.: A devenit un mod de viaţă.

P.A.: Ce le cereţi elevilor dumneavoastră? Care sunt criteriile după care acordaţi un grad, desigur în afară de cele tehnice?

I.P.: Hmmm….tot timpul am fost exigent în ceea ce priveşte acordarea gradelor (sensei Perpelici este și membru al comisiei tehnice și de examinare a Fundației Române de Aikido Aikikai) şi în mod cert nu este suficient să cunoşti tehnica ca să ajungi să dai un examen pentru gradele mai mari. Poate de aceea nu am aşa mulţi elevi cu shodan și alte grade dan. (zâmbet)

Progresul tehnic în Aikido trebuie însoţit în mod cert şi de unul spiritual altfel nu înseamnă nimic! Ele sunt strâns legate şi după părerea mea, nivelul tehnic ajunge la un moment dat să stagneze dacă nu este însoţit de cel spiritual. Sensei Fujita ne-a spus la un moment dat că mişcările circulare din Aikido rotunjesc colţurile pe care le poate avea caracterul practicantului. Acum, după câțiva ani de practică, pot observa cam care este felul omului după cum execută tehnicile de aikido.

P.A.: Ştiu că sunteţi unul dintre primii practicanţi de Aikido din România. Astfel, cum s-a schimbat Arta de-a lungul timpului? Care sunt, să zicem, diferenţele dintre cum se practică astăzi şi cum se practica la începutul anilor ’90, care ar fi plusurile şi minusurile?

I.P.: Hehe, se tot discuta despre asta şi tot apar texte de genul “pe vremea când….”. Diferenţe există în mod cert deoarece există deja o nouă generaţie care are alt background, care a crescut într-un cu totul alt context socio-politic și de ce nu economico-financiar. În anii `90 cei care veneau la sală acceptau mult mai uşor disciplina dintr-o sală de arte marţiale, erau mult mai dornici și pentru că nu aveau acces la prea multe informaţii legate de artele marţiale. Erau ceva mai serioşi în ceea ce priveşte practica deoarece numărul tentaţiilor era mult mai mic şi uite aşa am putea să tot enumerăm elemente distinctive între ceea ce a fost și ce este, dar doar pentru a învăța din trecut, nu doar de dragul de a critica prezentul, care la rândul lui are atuurile sale.Astfel, cei care vin astăzi să practice la modul serios vin documentaţi, ştiu la ce să se aştepte şi dacă acceptă Aikido și principiile sale în felul lor de a fi și trăi, probabil că or să practice multă vreme. Nu are sens să ascundem și faptul că a existat şi există şi acum genul de practicanţi care doar vor să încerce sau vor să socializeze într-un grup, sau vor să se mulțumescă pe ei că fac ceva pentru ei înșiși, dar care nu vor depune prea mare efort şi la cea mai mică tentaţie exterioară vor întrerupe sau o să renunţe la practică. Aici, cred, intervine rolul instructorului da a-i face mai curioşi sau interesaţi despre ce ar putea Aikido să însemne pentru fiecare dintre ei.

P.A.: Ce semnificaţie are pentru dumneavoastră gradul 5 Dan? Ce semnificație au avut gradele de-a lungul anilor şi cum s-a schimbat semnificaţia lor odată cu evoluţia dumneavoastră?

I.P.: Pe mine, personal, problema gradelor nu m-a interesat niciodată. Sunt necesare, înţeleg asta,  pentru a se putea crea o ierarhie şi a se putea păstra şi aplica regulile şi eticheta, dar nu cred că reprezintă sau ar trebui să reprezinte pentru practicant un scop în sine. Gradele ar trebui să vină de la sine odată cu practica şi nu ar trebui să practicăm ca să vină gradele (zâmbește părintește). M-am bucurat în mod sigur de fiecare dată când am obţinut un grad, dar nu cred că mi-au schimbat în vreun fel modul de a vedea lucrurile.

P.A.: Aţi mai practicat sau practicaţi şi alte arte marţiale sau sporturi?

I.P.: Alte arte marţiale am practicat înainte de Aikido, câţiva ani de karate. Acum pentru a-mi satisface nevoia de competiţie, dar şi pentru că îmi place, practic volei de plajă în special, iar iarna şi de sală.

P.A.: De câte ori pe săptămână practicaţi aikido?

I.P.: Fiind un mod de viaţă îl practic tot timpul, dar antrenamente de Aikido fac de 3 ori pe săptămână acum.

P.A.: Sunteţi dojo cho la Arad, câte antrenamente ţineţi pe săptămână şi câţi membrii are la ora actuală dojo-ul? Când v-aţi decis să începeţi să predaţi şi cum aţi ajuns la concluzia că trebuie să faceţi acest lucru (vă întreb asta deoarece sunt mulţi practicanţi care nu predau deşi ajung la grade mari)?

I.P.: În mod normal ţin toate cele 3 antrenamente pe săptămână, dar mai fentez câteodată şi întârzii un pic să mai ţină şi altcineva lecțiile, să pot să fiu şi eu un simplu practicant (zâmbește ștrengărește). Înscrişi sunt vreo 40 de persoane, dar din păcate nu vin la antrenamente de fiecare dată toţi aşa că în funcţie de anotimp sunt vreo 15-25 de practicanți per antrenament.

Dorinţa de a practica m-a obligat să devin instructor . Astăzi când deja sunt instructori pe la dojo-uri comoditatea îi face pe tot mai puţini să se gândească să îşi asume această responsabilitate.

P.A.: Ştim că practicaţi şi Yumeiho. Ce grad aveţi în Yumeiho şi cum se împleteşte acesta cu Aikido? De când practicaţi Yumeiho?

I.P.: Practic Yumeiho de peste 10 ani și am gradul 4. La început a fost doar aşa ca să ştiu ceva în plus, dar în timp mi-am dat seama că pot ajuta multă lume şi a devenit o treabă mai serioasă comparativ cu ceea ce credeam la început.

Yumeiho face casă bună cu Aikido întrucât respectă aceleaşi principiu de bază, care zic eu că este comun atât pentru Aikido cât şi pentru Yumeiho “primum non nocere” – “în primul rând să nu facem rău”.

P.A.: De ce practicaţi Aikido?

I.P.: Pentru că îmi place practica în sine.

P.A: Cum v-a schimbat Aikido ca persoană, cum a ajutat la modelarea caracterului dumneavoastră?

I.P.: Probabil că m-a “rotunjit”.

Paula Alexandrescu – Un material realizat în 2012.