Stanley Pranin: Care este cel mai important lucru pe care l-ati invatat de la Morihei Ueshiba?

Koichi Tohei Sensei: Felul in care multi vorbesc in ziua de azi despre Ki tinde catre lucruri oculte, dar eu personal va garantez ca nu am facut niciodata nimic de acest gen. Multe din lucrurile despre care vorbea Ueshiba Sensei insa aveau aceasta coloratura.

In orice caz, am inceput sa practic aikido pentru ca am gasit in Ueshiba Sensei un maestru care a desavarsit arta relaxarii totale. De fapt, tocmai pentru ca era atat de relaxat putea genera atat de multa forta. Am devenit elevul lui cu intentia clara de a invata acest lucru de la el. Ca sa fiu sincer, nu am ascultat niciodata prea atent ce a avut de zis.

Stanley Pranin:Sensei, aratati foarte bine pentru o persoana care urmeaza sa implineasca 76 de ani. Asa a fost intotdeauna?

Koichi Tohei Sensei: Nu. In copilarie am fost destul de firav. Tatal meu spunea ca trebuie sa ma intaresc fizic si m-a determinat sa incep judo, pe care el il practise la universitatea Keio. M-am antrenat serios si pana la urma am devenit intr-adevar mai puternic, dar dupa ce am inceput programul preuniversitar la Keio m-am imbolnavit de pleurezie si am fost nevoit sa fac pauza un an.

Neputand indura ideea ca voi pierde ceea ce am dobandit atat de greu, am inlocuit antrenamentul de judo cu alte forme de antrenament, precum zazen (座禅, meditatie din asezat) si misogi (禊, purificare). Mi-am jurat sa nu mai permit fortei mele sa ma paraseasca chiar daca acest lucru o sa ma omoare. Faptul de  a-mi face griji pentru sanatatea mea si de a trai ca un semi-invalid nu avea cum sa ma ajute sa ma recuperez, asa ca am zis – la dracu, o sa ma arunc cu disperare in antrenament indiferent de consecinte – daca mor, mor. Aikido a fost o parte din acest antrenament de care vorbesc. M-am focusat asupra faptului de a-mi intari organismul, si intr-un fel sau altul la un moment dat razele X au aratat ca pleurezia a fost complet eliminata. In mod miraculos, m-am insanatosit.

Desi aceste idei nu imi erau foarte clare, intr-un fel intuisem deja ca de fapt mintea si spiritul meu (心, kokoro) erau cele care mi-au motivat corpul. Mi-am dat seama ca atitudinea ta interioara este importanta. Boala fizica este in regula (chiar daca nu e dezirabila), dar faptul de a permite bolii sa se extinda catre spirit este inacceptabil.

In japoneza, daca trupul sufera in vreun fel, spunem yamai sau byo (病), care inseamna pur si simplu “boala”; dar daca problema se extinde catre spiritul sau, o numim byoki (病気). Asadar, chiar daca trupul meu este afectat de vreo boala, nu trebuie sa permit acesti lucru sa se extinda spre energia mea interioara, spre ki. Daca mintea e sanatoasa si spiritul e puternic, trupul le urmeaza.

Dupa ce m-am refacut, m-am intors la clubul de judo, dar nu am reusit sa gasesc motivatia pe care o avusem initial la antrenament. Un aspect a fost cu siguranta faptul ca judo accentueaza in mod inevitabil pregatirea fizica intensa inainte de a aborda chestiuni de ordin mental sau spiritual. In gandirea mea insa, tocmai mintea este cea care misca corpul, si din acest motiv antrenamentul ar trebui sa plece de acolo.

Stanley Pranin: Cand ati inceput sa practicati la Ueshiba Dojo?

Koichi Tohei Sensei: Cred ca prin 1940. Kisaburo Osawa a venit cam la o saptamana dupa mine. Ma gandeam la judo, si cat de trist poate fi daca eu ma antrenez cateva saptamani singur, revin la dojo si dau cu toti de pamant. Ma gandeam: “De ce sa imi pierd vremea cu asa ceva?” Acesta a fost momentul in care l-am intalnit pe Ueshiba Sensei. Shohei Mori, unul din practicantii mai avansati decat mine la clubul de judo, care lucrase la Caile Ferate Manciuriene, mi-a povestit despre un maestru cu o forta extraordinara, si m-a intrebat daca vreau sa-l cunosc. Apoi mi-a dat o scrisoare de recomandare, si evident ca m-am dus.

Ueshiba Sensei era plecat cand am sosit eu la dojo, si am fost intampinat de catre un uchideshi pe nume Matsumoto. L-am intrebat, cam cu ce se mananca aikido. El mi-a raspuns, “da-mi mana si iti arat.” Banuiam ca o sa incerca sa imi aplice vreo tehnica, asa ca i-am dat mana stanga. Fiind dreptaci, mi-am pastrat mana mai puternica in rezerva, in caz de nevoie. El m-a prins de mana si mi-a aplicat un nikyo taios. Nu ma incordasem deloc, asa ca am simtit o durere agonizanta. Sunt sigur ca m-am albit la fata, dar nu aveam de gand sa ma dau batut, asa ca am indurat cat de mult am putut. Dupa care i-am tras un pumn cu mana dreapta, l-am naucit si mi-a dat drumul.

Deja incepusem sa ma gandesc ca daca asta e aikido, as putea sa o las balta si sa plec acasa. Chiar atunci s-a intors si Ueshiba Sensei. I-am aratat scrisoarea de recomandare, la care el a facut “Ah da, de la d-l Mori…” Apoi, cu titlu demonstrativ, a inceput sa il arunce prin dojo pe unul din elevii interni mai robusti.

Mi s-a parut coregrafiat ce face acolo, pana cand Ueshiba Sensei mi-a zis sa imi dau haina jos si sa il atac. Am luat o postura din judo si am avansat catre el ca sa il prind. Spre marea mea surprindere, m-a aruncat atat de rapid si de usor, ca nici nu am avut timp sa imi dau seama ce s-a intamplat. In clipa aceea am stiut ca asta vreau sa fac. I-am cerut permisiunea sa incep antrenamentele, si de atunci am inceput sa merg in fiecare zi.

Antrenamentul mi s-a parut foarte misterios la inceput, si muream de curiozitate sa stiu cum erau aplicate tehnicile, sau ce le facea sa functioneze. Cand cineva foloseste forta ca sa te doboare, exista intotdeauna ceva de care te poti agata sau sprijini pentru a reactiona. Dar atunci cand cineva nu face nici un efort special, si tu tot esti pus la pamant, e deja alta poveste! M-am gandit, “E ceva autentic, aici e de mine.”

La inceput nu aveam nici cea mai vaga idee ce se intampla. Pana si elevii de liceu reuseau sa dea cu mine de pamant fara efort. Parandu-mi-se ciudat, am inceput sa ii prind cu si mai multa putere. Evident ca asa ma aruncau si mai usor.

In acelasi timp imi continuam antrenamentul la Ichikukai (一九会). Obisnuiam sa stau acolo peste noapte, unde practicam zazen si misogi. Antrenamentul era focusat pe faptul de a dobandi o stare de iluminare in care trupul si mintea devin absolut libere, capabile sa se miste in mod neingradit. Era epuizant, iar dupa asta ma grabeam sa ajung la antrenamentul de aikido, desi eram deja mort de oboseala. Spre surprinderea mea, am descoperit ca persoane care inainte ma aruncau cu usurinta, acum erau complet incapabili sa o faca. Mie in schimb nu imi lua prea mult efort sa ii pun la pamant. Toata lumea avea impresia ca se intampla ceva ciudat si spuneau lucruri precum, “Ce se intampla cu Tohei?! El lipseste de la antrenament si vine inapoi mai puternic decat era inainte!”

E dificil sa arunci un adversar daca a renuntat la forta, si in acelasi timp devine mai usor pentru el sa te arunce. M-am gandit la Ueshiba Sensei si mi-am dat seama ca intr-adevar el era mereu relaxat cand facea aikido. Atunci am inteles ce insemna de fapt sa te relaxezi.

Am continuat sa fac progrese in aikido, pe masura ce continuam sa practic misogi si zazen. Dupa vreo sase luni am fost trimis sa predau in locuri precum Academia Militara de Politie din Nakano sau Scoala Privata (塾, juku) Shumei Okawa. Nimeni in afara de Sensei nu ma putea dobori. Mi-a luat cam jumatate de an ca sa ajung la acest nivel, deci am impresia ca cine are nevoie de 5 ani sau 10 se misca prea incet. Chiar si acum, majoritatea se chinuie sa invete tehnici, dar eu invatam despre Ki de la bun inceput.

Stanley Pranin: Cand credeti ca a desavarsit Ueshiba Sensei “arta relaxarii”?

Koichi Tohei Sensei: Cred ca atunci cand traia in Ayabe si era puternic preocupat de religia Omoto-kyo si de practicile lor mistico-ascetice. Ueshiba Sensei adesea ne povestea cum intr-o zi stand pe marginea unei fantani dupa un antrenament a avut o epifanie subita, cand a realizat ca trupul lui a devenit invincibil. Putea intelege cu claritate semnificatia sunetelor emise de pasari, insecte si tot ce mai era in jur. Se pare ca acea stare a durat cam 5 minute, dar cred ca atunci a devenit un maestru in acest sens. Din pacate, intotdeauna vorbea despre aceasta experienta folosind termeni religiosi, incomprehensibili.

Cand esti tinut la pamant cu fermitate, acea parte a corpului nu se mai poate misca. Tot ce poti sa faci este sa incepi miscarea dintr-o parte a corpului ramasa libera, si singurul mod in care poti face asta este sa te relaxezi. Chiar daca adversarul te tine cu toata forta, tot il poti arunca daca esti relaxat atunci cand faci proiectarea. E un lucru pe care am avut ocazia sa il experimentez pe pielea mea atunci cand am fost in Hawaii, iar cand m-am intors in Japonia si m-am uitat din nou la modul in care se misca Ueshiba Sensei, mi-am dat seama ca el intr-adevar aplica tehnicile dintr-o postura stabila, dar foarte relaxata. Pe cand eram elevul lui Ueshiba Sensei invatam in paralel cu Tempu Nakamura. El e cel care m-a invatat ca “mintea misca corpul.” Aceste cuvinte m-au lovit ca un tunet si mi-au deschis ochii in raport cu tot ce tine de aikido.

Ueshiba Sensei era o persoana care demonstra ce inseamna sa existi intr-o stare relaxata, sa detii Ki adevarat, sa ai un trup si o minte unificate. Postura sa corporala era solida ca piatra, nu puteai sa-l clintesti oricat trageai de el sau il impingeai. Cu toate acestea, ma arunca fara efort, fara sa-mi dea impresia ca ar recurge in vreun fel la forta. Am fost șocat sa constat ca un astfel de om exista pe lume. Mai mult decat orice altceva, Ueshiba Sensei m-a invatat ca postura relaxata este cea mai puternica. El insusi era dovada vie a acestui fapt.

Nu cred ca mai exista astfel de indivizi pe lume la ora actuala. Aceasta calitate a lui, pe care a dobandit-o dupa indelungi si chinuitoare cautari este ceea ce ar trebui sa lasam mostenire generatiilor urmatoare, nu povestile care spun ca smulgea copaci din pamant cu mainile goale si alte bazaconii. (…)
Ueshiba Sensei nu a permis niciodata shiai ( 試合 – meci, competitie). Intr-o lupta reala scopul este sa il scoti din lupta pe celalalt, sa il faci complet incapabil de riposta; daca nu faci asta, nu poti spune ca ai castigat. Pe de alta parte, meciurile moderne sunt guvernate de reguli stabilite de dragul sigurantei practicantilor, iar victoria sau infrangerea sunt decise in acest context.

Astfel de meciuri sunt sporturi, nu shiai in adevaratul sens al cuvantului. Judo, de exemplu, a fost gandit asa incat sa te poti ridica de pe saltea, indiferent de cate ori te arunca celalalt. Acest lucru e posibil doar pentru ca judo e un sport. In realitate nu s-ar intampla asa ceva.

In trecut, shiai insemna fie sa omori adversarul, fie sa il ranesti atat de rau incat sa nu mai poata riposta. Altfel, meciul era considerat neterminat, si nu puteai spune clar cine e victorios.

Budo nu include astfel de meciuri prin natura lui. Daca te uiti atent la ideogramele chinezesti, vei vedea ca budo inseamna de fapt “calea de a opri armele.” Pui jos arma, iar celalalt o pune jos la randul lui. Cu alte cuvinte, scopul nu este faptul de a invinge sau vatama oamenii. Adevaratul budo inseamna sa te perfectionezi pe tine insuti, sa iti depasesti limitele, sa te desavarsesti ca individ, nu sa ii omori pe ceilalati. E un lucru pe care Ueshiba Sensei l-a spus de multe ori.

Pentru a ne misca in siguranta si a proteja viata, trebuie sa stabilim reguli. Dar faptul de a decide victoria sau infrangerea pe baza unor asemenea reguli ne plaseaza automat in contextul sporturilor. Ueshiba Sensei in schimb a spus clar si raspicat toata viata ca Aikido este Budo, nu sport.

Sensei era de neclintit, ca o stanca, dar in acelasi timp total relaxat – iar combinatia asta il facea foarte puternic. El desavarsise relaxarea integrand-o complet in corpul lui. Daca nu aveam sansa sa il intalntesc pe Ueshiba Sensei, probabil ca as fi trait toata viata fara sa stiu ceva despre acest nivel de relaxare. Ii sunt foarte recunoscator pentru asta.

Interviul integral in limba engleza poate fi gasite pe site-ul:

 

Interview with Koichi Tohei, by Stanley Pranin

Adaptarea in limba romana poate fi gasita pe site-ul:

https://spiritul-aikido.blogspot.com/2015/01/interviu-cu-koichi-tohei-10-dan-aikikai.html